De o vreme încoace, în fiecare toamnă, ne aducem aminte de suferinţele învăţământului. Unele închipuite, altele reale. Ca unul care nu mai sunt foarte aproape de sistemul de educaţie, nu-mi voi permite să scriu despre ceea ce nu ştiu. Nici nu voi face comparaţii nostalgice, cum era pe vremea mea. Pentru simplul motiv că vremurile s-au schimbat radical. Care cer alţi profesori şi absolvenţi. Şi totuşi ideea de a învăţa nu şi-a pierdut importanţa. Nu trebuie să fii mare specialist în educaţie pentru a-ţi da seama că lucrurile nu stau cum ar trebui. Noi scriem, dar cei care se ocupă de soarta învăţământului românesc au fost prea îndrăgostiţi de legenda Meşterului Manole. În primul rând miniştrii, peste 20, care s-au perindat în ultimul sfert de secol nu au fost toţi rânduiţi pentru această funcţie. Unii chiar ne-au inspirat milă. Erau miniştri puşi cu sila. Cărora le creştea guşa, aveau bujori în obraji şi se bâlbâiau în numele învăţământului românesc. Am avut şi miniştri deştepţi, care au fost striviţi de tăvălugul politic. Apoi confuzia manualelor. Mă întorc puţin în vremi mai depărtate. Ne aducem aminte de matematicianul, astronomul, pedagogul român, de origine armenească, Spiru Haret, renumit pentru organizarea învăţământului modern românesc din funcţia de ministru al educaţiei. Pe care a îndeplinit-o mai bine de opt ani. Cei care nu suferă de orgolii şi de un fals academism recunosc că Spiru Haret şi reforma sistemului educaţional sunt un model pentru contemporani. Făcută cu temeinicie, reforma lui Haret mai are ecouri până în ziua de astăzi. El nu a ţinut seama de legenda Meşterului Manole. Mai ales de partea de prăbuşire a zidului. Ce ridica ziua, noaptea se surpa. A lăsat pe seama noastră să ne confruntăm cu lipsa de aşezare în matcă. Unii, cărora le livrăm forţă de muncă bine pregătită, ne laudă. Ambasadorul Franţei susţine că România are un sistem educaţional extrem de performant, în special pentru crearea elitelor. Dar recunoaşte că marea lui problemă este abandonul şcolar. Despre care se vorbeşte mai puţin. Lesne de înţeles de ce. O parte din mediul rural şi periferiile sunt rămase în urmă faţă de oraşe. Unii au tablete, ceilalţi privesc în zare după camionul cu lemne de foc. Cu durere în suflet, ca fost învăţător, primesc vestea că avem mulţi români care nu ştiu carte. Statistici europene mai spun că aproape un milion de români nu ştiu nici măcar să semneze. S-a vorbit până la saturaţie de reforme. În realitate, ţara se află de ani buni pe primul loc în Europa de Est ca număr de analfabeţi. Este partea dureroasă a vieţii noastre. Aici, cu adevărat, România este o ţară a contrastelor. Întrebaţi-vă câte şcoli s-au ridicat în Maramureş în ultimul sfert de secol? Ce văd în fiecare zi este un timp trecut care se văruieşte în fiecare an. Pe Valea Marei, de pildă, clădirile în care se învaţă au peste şapte decenii. Dezarmant este să vezi şcoli fără garduri. Împrejurimi fără nici o brumă de estetică. Am văzut într-o localitate apropiată bănci mai vechi decât clădirea. Aici nu ai cum să dai vina pe ministru. Ci doar pe cei din raza apropiată de răspundere. Nu doresc a fi prăpăstios în prima zi de şcoală. Tresar la izbânzile şcolii româneşti. Olimpicii sunt curtaţi de marile universităţi din lume. Profesori recunoscuţi în Europa. Cunosc şi în Maramureş dascăli excepţionali şi şcoli în care m-aş întoarce cu bucurie ca elev. Dar ştiu şi dascăli cu vocaţie care au părăsit învăţământul din pricina câştigului, dar şi din cauza noilor raporturi dintre elevi şi profesori. Despre care se vorbşte cu discreţie. Cam acesta este peisajul, după mine, la acest început de an şcolar. Cred că basmul românesc şi-a schimbat începutul. În loc de a fost odată se va spune că va fi odată. Vedeţi că lipseşte prezentul? Eu vă zic, dragi elevi: spor la învăţătură!
