Şcoala de ieri
Pe vremea lui Caragiale se vorbea de „metoada lui Peştaloţiu”. Astăzi se vorbeşte despre metodele lui Piaget. Între aceste metode s-au aşezat întotdeauna clasele de elevi şi profesorii, emoţiile, florile şi lacrimile. Cât priveşte istoria oraşului nostru, cea mai înaltă instituţie, cu o istorie de aproape 300 de ani, a fost Şcoala Rivulina.
Dascălii din trecut sunt sobri, plini de latinisme şi aplică cu violenţă pedepse coercitive. Dascălii zilelor noastre îşi fac selfie în mijlocul clasei şi curtează întotdeauna elevii din înalta societate, care sunt dispuşi să-şi plătească orele suplimentare. Sala de clasă de ieri miroase a motorină şi a petrol lampant. Omul de serviciu duce cu braţul lemne şi cărbune şi întreţine în lungile dimineţi de iarnă focul din 20-30 de sobe. Fotografiile elevilor de altădată îi surprind în opinci, rar câte unul îmbrăcat în haine de domnişor. Acela nu este decât copilul popii, al primarului sau chiar al şefului de gară prin localităţile pe unde trece trenul. Şcolile confesionale sunt la fel de triste, controlate de preoţi, copiii aduc în traistă pe lângă tăbliţa de scris, lemne pentru foc sau grăunţe pentru plata învăţătorului. Nimeni nu vorbeşte de manuale şcolare. Din când în când, învăţători plini de personalitate precum Domnul Trandafir vorbesc de legea lui Spiru Haret.
Apoi vin războaiele. Copiii mor de foame, de dizenterie, de tuberculoză. În cronicile vremii, câte un inspector şcolar notează: „Ne aflăm în luna martie şi încă n-a început şcoala în localitatea Moisei. Pentru că la retragerea trupelor duşmane, întreaga aşezare a fost arsă şi, odată cu ea, şi şcoala”.
Vremea cravatelor roşii
Apoi vin însemnările pline de patriotism. Profesoarele de limbă rusă sunt promovate pe linie de partid. Directorii sunt felicitaţi că au avut motorină pentru toate sălile de clasă şi că numărul de păduchioşi din şcoală este în scădere.
Trece şi această perioadă, şi peste şcoala românească se aşază entuziasmul cravatelor roşii, al detaşamentelor şi depunerea jurământului la câte o statuie ridicată în perioada interbelică, în cinstea eroilor sau în cinstea soldatului necunoscut. 15 septembrie înainte de 1989 ne prinde în uniforme, cu cămăşi albe sau cu cămăşi albastre. Dacă toamna se prelungeşte şi zilele sunt însorite, armatele de elevi de la ţară pleacă pe dealuri să-şi facă norma la culesul de câcădări (măceşe). Într-un târziu, când frigul şi lipsa de curent se aşază cu adevărat în clasă, unii dascăli cu „D” mare îşi încep adevăratele lecţii. Elevii nu au lideri, fug pe capete de la ore şi se înghesuie în aceleaşi cinematografe friguroase, pentru a viziona filmul „Liceenii”, cu Oana Sârbu şi Ştefan Bănică Junior. Râd pe capete de severitatea doamnei Isoscel (Tamara Buciuceanu), de corecţiile aplicate la ora de matematică.
Sub mantaua senatorilor
O iarnă mai lungă, cu câţiva fulgi de zăpadă, cu mult sânge pe trotuare şi tinerii schimbă lumea. Apare Revoluţia din ’89. Clipa din care şcoala românească scapă de sub control şi intră într-un spectacol de cădere liberă. Confetti, maşini şi buchete de flori. Astăzi, şcoala este modernă. Fetele fac parada modei în faţa catedrei. Copiatul cu fiţuici nu există. Mesajele pe smartphone-uri ticăloşesc limba română. Oamenii politici îşi iau cravată nouă şi pieptar şi se afişează în şedinţele de începere a anului şcolar. Electroniştii pregătesc de cu seară staţiile, boxele şi microfonul. Nimeni nu-şi mai citeşte discursul în faţa oglinzii. Nimeni nu-şi mai pregăteşte un discurs. Pentru că, oricum, elevii, plictisiţi de atâta vacanţă, nu vor avea răbdarea ascultării. Şi totuşi există o nostalgie. Nostalgia unor dascăli a căror viaţă s-a contopit cu şcoala pe care au slujit-o: directorul Ioan Mureşan de la Colegiul „Şincai”, Ioan Păcurar de la „Vasile Lucaciu”, Vasilica Tărşanski de la „Nichita Stănescu”, Ioan Berci de la „Dragoş Vodă” din Sighet, Simion Vaida de la Şcoala „Octavian Goga”, Leontina Haiduc de la Şcoala „Coşbuc”, Dumitru Chiş de la Şcoala din Sălişte, Gheorghe Condrat din Rozavlea, Vasile Tomoiagă din Vişeu de Jos, Ludovic Filip din Libotin, Nechita Băbuţ, directorul Şcolii din Cupşeni, Traian Rus din Oarţa şi lista ar putea continua. Ei au fost eşantionul numărul 1, care nu s-au aplecat definitiv politicului. Pe măsură ce mantaua senatorilor s-a aşezat în sala profesorală, şcoala n-a mai cunoscut puterea demnităţii, a cuvântului dat şi profesionalismul.
Flori, terase şi discursuri
Elevii caută în orice oră distracţia. Îşi dublează cunoştinţele cu informaţiile de pe Internet. Ziua de 15 septembrie este asemeni unei sărbători religioase. Indiferent dacă mai vine sau nu un popă să sfinţească începutul de an şcolar. Tipografiile lucrează de zor să ducă la bun sfârşit comenzile uriaşe de cataloage şi carnete de elev. Maşinile se înghesuie în parcările din faţa instituţiilor şcolare. Se aşază pe alei, pe rondurile de flori, pe rădăcinile arborilor ieşite în afară, pe orice spinare de asfalt, ca să asiste la marele spectacol al începerii noului an şcolar. Staţiile fac microfonie. Ţiuitul lor asurzeşte urechile auditoriului. Cohortele de elevi împart florile şi aglomerează braţele dirigintelor. Obrajii sunt plini de urmele de ruj şi de culoarea acestuia. Apoi, aliniaţi, ca la o mare paradă, invadează terasele. La început, terasele cafenelelor, terasele magazinelor şi în cele din urmă terasele restaurantelor ieşite în stradă.
Nimeni nu răsfoieşte manualele şcolare. Nimeni nu mai este interesat să vadă fotografiile acestora. Nimeni nu mai aşteaptă cu ardoare să se întoarcă acasă şi să acopere coperta acestora în coală de hârtie albastră. Flori, terase şi discursuri – aceasta este şcoala provizorie de astăzi.
