De Ziua Naţională a României, m-am dus la Washington pentru a recapitula emoţia profundă a unei întâmplări româneşti, petrecută în urmă cu mai bine de un deceniu, în capitala Americii. Academicianul Augustin Buzura, pe atunci preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, a intrat în legătură cu Institutul Smithsonian din Washington DC. Este un institut de cercetare şi învăţământ, cu cel mai mare complex muzeal din lume, administrat şi finanţat de Guvernul Statelor Unite. Institutul a solicitat anul trecut 797, 6 milioane dolari de la Congres şi i-a primit. Fundaţia lui Buzura a fost invitată la Festivalul Smithsonian în 1999. Într-o Americă aşa cum i se duce vestea, el a adus o biserică din Maramureş, covoare, fluiere, cărţi şi, evident, români. A adus poezie, sinteze de istorie, de etnologie şi folclor, în limba engleză. Dar şi formaţii de jazz, etno-blues şi muzică simfonică. Pavilionul românesc a avut peste un milion de vizitatori, inclusiv fostul preşedinte american, Al Gore.
Îmi spunea Augustin Buzura: „În clipa în care am fost noi acolo, în fiecare instituţie americană se vorbea de România. Am pus biserica maramureşeană în faţa Capitoliului şi am avut un succes incredibil. Deci, gotic, ţărănesc, transilvănean. Se vedea din toate părţile. Piaţa dintre Capitoliu şi monumentul Washington este enormă. Iar turnul bisericii bătea în Capitoliu şi concura celălalt turn.”
Am bătut cu pasul acest spaţiu. Nu mi-a trebuit un mare efort de imaginaţie să reconstitui acea prezenţă a României în buricul Americii. Şi aşa mi-am petrecut Ziua Naţională. Departe de ţară. Când să aflu ce s-a mai petrecut prin România, dau peste o veste tristă. Revista Cultura, condusă de Augustin Buzura, îşi suspendă apariţia. Mâine, 8 decembrie, se vor împlini 10 ani de la primul număr. Pagina întâi a revistei, cu editorialul lui Augustin Buzura, este demnă de Newseum. Că tot avem tristeţi româneşti în Muzeul Presei din Washington.
Am fost alături de revistă încă de la primul număr. O publicaţie elegantă, cu un generos număr de pagini, absolut liberă, deschisă tuturor opiniilor. Un spaţiu al afirmării şi promovării adevăratelor valori româneşti. Şi al dialogului acestora cu alte culturi. A practicat jurnalismul cultural, gen care astăzi este într-o profundă şi continuă degradare.
Cum scria şi Angela Martin, creierul din ultima vreme al revistei, Cultura a dat unui public cultivat şi exigent încrederea în instituţia de presă. Revista lui Buzura rămâne un act de cultură, civilizaţie şi civism. De o vreme, ne cam paşte indiferenţa. Pentru mulţi nu e cool să fii român, să crezi în naţia ta, în istoria ta, aşa cum a fost, cu bune şi cu rele. Cu momente de curaj, dar şi de rătăcire. Curaj au avut şi preoţii Vasile şi Epaminonda Lucaciu, când au trecut oceanul pentru a-l convinge pe preşedintele Wilson de justeţea cauzei româneşti: Marea Unire.
Nu cumva centenarul celui mai glorios act din istoria poporului român (peste trei ani) să ne găsească mai dezbinaţi ca oricând. Cred, alături de Augustin Buzura, că ţara va putea renaşte dacă-şi va regăsi istoria, valorile şi tradiţiile.
Ce să spun când asist la un recviem pentru o mare revistă? De aici, de departe, constat un moment trist pentru Cultura română. Se potriveşte bine titlul unui roman al lui Augustin Buzura. Nu voi uita ce mi-a arătat cu ani în urmă ce scrie pe frontispiciul unei instituţii clujene: câtă cultură, atâta libertate!
