De când s-au deschis graniţele, am tot comentat despre locurile pe unde ne purtau paşii, dar am vorbit mai puţin despre oamenii pe care i-am întâlnit şi obiceiurile lor. Care sunt esenţiale pentru cunoaşterea lumii pe care vrem s-o descoperim. Pentru cei care s-au hotărât să trăiască, temporar sau definitiv, în alte ţări, devine obligatorie condiţia de a le cunoaşte legile, scrise sau nescrise. În cele mai multe cazuri, cu renunţarea la obiceiurile de acasă. De care eu, în cunoştinţă de cauză, mă întristez. Dar rămân cu sentimentul că viaţa lumii îşi vede de drumul ei. Nu pot ridica oameni de zăpadă în deşert. De aceea am privit cu multă atenţie şi prudenţă situaţia familiilor româneşti din Norvegia, printre care şi una din Maramureş. Care şi-au pierdut copiii.
De la început spun, şi trebuie să se înţeleagă, când te duci în ţări friguroase, te îmbraci adecvat. Asta ar fi partea sobră din dosarul existenţei. Dar nu pot face abstracţie de încărcătura emoţională, fundamentală, când este vorba despre relaţia dintre părinţi şi copii. Mai ales cum este pe la noi, care purtăm un şir de strămoşi în spate. Ai o anumită mentalitate, cum se zice.
Revenind la copii, nu voi ocoli o realitate de pe la noi, mai rară, ce-i adevărat, pe care o vrem dispărută: educaţia cu varga. Acele elemente de pedagogie neagră. Cu care mentalul românesc mai are de furcă. Norvegia, după cum se vede, are legi extrem de ferme privind protecţia copilului. Pentru noi frizează limita raţionalului. Cum, te întrebi, o instituţie cu rol social, a reuşit să aibă atâta independenţă faţă de orice autoritate statală, încât a devenit stat în stat? Are puterea de a lua copiii de la părinţi şi a nu da seama nimănui de faptele sale. Am aflat multe despre drama familiilor româneşti, dar nimic din partea instituţiilor acuzate. Ni se spune că serviciile sociale norvegiene au luat copiii de la familii în baza unei legislaţii care nouă ni se pare foarte dură. Şi nu o înţelegem. Cum să iei cinci copii, între patru luni şi nouă ani, şi să-i duci departe de părinţi? Pentru ce?
Noi vedem legea norvegiană ca fiind iraţională. Lor li se pare un fapt jenant să-ţi ţii copilul în braţe. Dacă ai un copil obez eşti învinuit de neglijenţă. Dacă i-a interzis fiicei să meargă la petrecere, o mamă a stat o noapte în arest. Parcă sunt legende norvegiene. Cînd e vorba de violenţă fizică, de aici începe drama. Cazul limpede al familiei cu cinci copii.
S-au făcut proteste în câteva oraşe europene. Inclusiv la Washington. S-au sesizat preşedintele României, premierul, Patriarhia. Ministerul de Externe român ne spune că posibilităţile de intervenţie sunt extrem de limitate, deoarece serviciile norvegiene sunt complet descentralizate. Chiar sunt refractare faţă de intervenţiile externe, făcute pe canale diplomatice.
Apoi, Ambasada României la Oslo precizează că unele informaţii în legătură cu familia Bodnariu nu concordă cu informaţiile din presă. Motivele reţinerii nu ar avea nici o legătură cu religia. Cert este că prevederile de protecţie se aplică tuturor copiilor din Norvegia, indiferent de istorie, naţionalitate sau stadiu de rezidenţă.
Ce-i de făcut? În primul rând, să cunoşti regula jocului. De cum treci graniţa trebuie să auzi cum bate clopotul mentalităţii. Dacă în cultura noastră copiii sunt învăţaţi să-şi respecte părinţii, la scandinavi este invers. Auziţi: ţările nordice ar avea cele mai bune sisteme de educaţie din lume. Or fi având, dar practicile lor dure nu se potrivesc la noi. Treaba lor că au desfiinţat cuvintele mamă şi tată (zic părinţi), că pentru ei copiii nu sunt proprietatea părinţilor, ei se simt bine sub spectrul tehnocraţiei atee, dată de revoluţia elitei corporatiste. Stau şi mă întreb, ce-i rău că noi respectăm familia tradiţională, dătătoare de armonie, omenie şi sentimente profund creştine?
Citesc că metehnele norvegiene, de acum, au rădăcini mai vechi. Eschimoşilor şi altor naţionalităţi li se luau copiii şi erau plasaţi în familii norvegiene, pentru a-i integra în societatea lor. Am citit în Jurnalul de Nord, publicaţie românească din Norvegia, unde se spune că „datorită legislaţiei aberante s-a ajuns să nu respecte drepturile nimănui”.
Deci, să ascultăm cum bate clopotul mentalităţilor. Eu aici, prin America, încerc să-i disting sunetul. Rămân la părerea că avem şi noi valori în educaţie. S-ar potrivi şi la alţii. Dragă Norvegie, te las cu bine! Marco s-a dus la culcare şi ne-a spus rugăciunea de seară.
