L-am revăzut şi reascultat pe Maestru în Ziua lui Eminescu – Ziua Culturii Naţionale, pe care o trăiesc an de an aşa cum îmi trăiesc propriile zile personale ori, să zicem, ziua nepotului meu (are trei ani intregi). Mă încântă să descoper inşi în preajma mea care gândim asemenea. Am fost la Academie, unde au bătut cu duioşenie clopotele de argint ale culturii româneşti, stăpânite de vibraţie autentică şi de candoare sufletească. Ei bine, în seara aceleiaşi zile, m-am numărat printre invitaţii la Serata muzical literară găzduită de Palatul Cantacuzino din Capitală.
Casa unui nabab, preşedinte de partid şi de guvern conservator, tată de mai mulţi băieţi, chiar aşa era alintat de oamenii vremii: Nababul. Unul din fiii săi, cam şturlubatic de fel, mai degrabă foarte liberal decât atent la valorile familiei româneşti, conservator cum s-ar zice, a fost căsătorit cu Maria Teţcanu, proprietară dinspre Teţcanii de pe Trotuş, făcând-o prin mariaj prinţesă. Maruca Cantacuzino îl cunoaşte de timpuriu pe George Enescu, cel cu care se va căsători într-un târziu, însoţindu-l la Paris, unde se vor săvârşi. Rămăşiţele lor pământeşti se află sub aceeaşi piatră de mormânt, în necropola naţională Pere Lacheze.
Palatul Cantacuzino are şi nu are prea multă legătură cu marele compozitor. Asta deoarece măreaţa construcţie n-a servit ani de zile drept locuinţă, ci mai degrabă drept reşedinţă a unor instituţii prestigioase. Arăta – şi arată – prea bine pentru a nu merita să aducă un ban în teşchereaua familiei Cantacuzino. Aici a funcţionat cancelaria prim-ministrului. Ion Antonescu a avut cabinetul o perioadă în interioarele căftănite în valori de artă. În această clădire, a sosit în audienţă neanunţată, într-o noapte de sfârşit de noiembrie 1940, profesorul Mircea Iorga. Mama sa îl anunţase din Sinaia că tătăl său fusese ridicat de nişte necunoscuţi şi dus într-o direcţie necunoscută. Pe la ora două, când i-a deschis uşa, aflând despre ce este vorba, conducătorul a pus armata în căutare. Cum ştim, Nicolae Iorga a fost găsit asasinat într-un lan de porumb, în marginea Ploieştilor, la Strejnicu.
La Casa cu Lei, cum i se mai zice, datorită leilor de piatră de la intrare, a fost instalat muzeul muzicii româneşti. În salonul central, au loc din când în când evenimente culturale de marcă. În această seară, este concertul patronat de maestrul Doga. Un ilustru reprezentant al muzicii de peste Prut, cu ceva din zestrea adunată în timp, aici sub plafonul stăpânit de îngeri, care măcar când şi când trebuie să-l fi ţinut în grijă pe marele său înaintaş, alături de care stă aşezat într-o antologie de prestigiu – COMPOZITORII SECOLULUI XX, şi declaraţi ca făcând parte din grupul de o sută de personalităţi ale lumii încoronate cu diadema de strălucire aparte – OM AL MILENIULUI.
Ştiu, zice eu, destule despre Eugen Doga. A compus enorm, a compus de toate. Face muzica la filmele lui Emil Loteanu (vă amintiţi, cum s-ar putea altfel, „Şatra”). Cu siguranţă, aveţi în minte, ca şi mine, melodia cântată de Mihai Constantinescu în „Maria, Mirabela”, compusă de E. Doga pe versurile lui Vieru.
Maestrul a ţinut să marcheze în felul său Ziua Culturii Naţionale, prin această serată de excepţie. O formaţie de cameră a făcut să-i strălucească solfegiile de neegalat. A luat el însuşi loc la pian, nu o dată, cântând cu har dumnezeiesc propriile-i compoziţii. I-am mulţumit atunci la faţa locului, o fac iată şi acum, din acest colţ de pagină.
Nicolae BUD
