Acest monstruos Stat Islamic, care consideră că obiceiurile medievale pot fi încă aplicate, şi-a stabilit propriile graniţe creând astfel un precedent periculos. Acest lucru, pe lângă multiplele conflicte şi neînţelegeri din Orientul Mijlociu, pare a duce la o redefinire de graniţe.
În 1916, diplomatul francez Francois Georges Picot şi ofiţerul britanic Sir Mark Sykes au schiţat harta demografică a întregului Orient Mijlociu şi şi-au împărţit teritoriile între ei pentru a le avea sub tutelă după terminarea Primului Război Mondial. Desigur că interesul, atât atunci, cât şi acum, sunt imensele resurse petroliere şi poziţia geostrategică la Marea Mediterană de care beneficiază astăzi Siria, Libanul şi nu în ultimul rând Israelul.
În conflictul din Orientul Mijlociu sunt interese ideologice, culturale si economice. Cele ideologice îi determină pe musulmani să fie într-o continuă bătălie pentru expansiunea şiismului sau al sunismului, sau al wahabismului saudit, sau al alewismului. Cele culturale fac imposibilă coexistenţa dintre arabi, cu tradiţiile lor şi evrei. Cele economice sunt mai simple, doar că angrenează toţi factorii economici mondiali.
Motorul principal al problemelor economice este Siria. Şi ne întrebăm noi oare de ce? Din simplul motiv pentru că prin Siria ar putea trece o magistrală petrolieră care să ducă petrolul din tot Orientul Mijlociu la Marea Mediterană, iar de aici către Europa sau alte destinaţii scurtând astfel drumul prin Golful Persic şi ocolul prin Marea Roşie.
America şi aliaţii săi eliminând liderii politici fermi şi hotărâţi care au putut ţine în frâu popoare, care au în spate o istorie a negoţului şi a împărţirii pe triburi, s-au instaurat în toate zonele Orientului Mijlociu grupări armate care-şi delimitează teritoriile. Avem exemple în Siria, Irak, Libia cu Statul Islamic, în Yemen Al-Houthi. Ce ar putea urma? Să fie kurzii care să-şi proclame stat independent? Sau o altă grupare armată din Siria care să-şi definească teritoriile?
Şi cine e răspunzător pentru alimentarea cu armament a Statului Islamic sau a altor grupări care operează în Orientul Mijlociu, dacă nu popoarele mai civilizate care au armament prin ţări terţe, care la rândul lor au un interes economic şi ideologic în regiune.
Şi cine e răspunzător pentru supravieţuirea acestui Stat Islamic dacă nu tot noi? Cum? Simplu! Isis a pus mâna pe rafinăria de la Kirkuk şi vinde petrol la preţ de dumping. Şi ni-l vinde nouă. Da! Noi, popoarele civilizate, suntem părtaşe la supravieţuirea unui monstru.
Iar în al doilea rând un război de guerilă nu se câştigă prin raiduri aeriene, el se duce cot la cot cu luptătorii de guerilă antrenaţi în situaţii dificile, cum sunt cei din legiunea franceză. Spun ceva nou? Orice militar ştie aceste lucruri. Eu am trăit trei ani în războiul din Irak şi spun că americanii au eşuat lamentabil pentru că ei aveau trupe organizate care luptau contra trupelor dezorganizate. O astfel de bătălie nu poate fi câştigată.
Pe teritoriul Turciei sunt staţionate la graniţa cu Siria trupe NATO venite din Germania. Ce alt interes ar putea avea Turcia, decât să fie sigură că kurzii nu-şi vor cere drepturile pentru înfiinţarea unui stat independent care să înglobeze şi teritoriile kurde din Turcia? Oricum instalarea de trupe armate la graniţă nu te asigură că eventualele atentate teroriste nu se vor mai produce. De ce nu? Pentru că o bombă poate fi asamblată în altă parte.
Arabia Saudită a format o coaliţie arabă care să lupte împotriva ISIS. Cât de eficientă este această strategie în soluţionarea conflictului din Siria? Pentru că chiar să zicem că ISIS este alungat din Siria, pe teritoriul Siriei vor rămâne diverse formaţiuni militare oponente regimului lui Bashar Al-Assad, iar acesta nu va abandona niciodată tronul, mai ales că pe lângă Iran, acum are şi sprijinul Rusiei, care este interesată de o bază militară permanentă la Marea Mediterană.
Ceea ce nu văd toate părţile implicate în acest conflict este că toţi au un scop comun: Acela de a trăi bine şi în prosperitate.
Nu întrevăd sfârşitul Statului Islamic, ci mai degrabă formarea de stătuleţe mici, bazate pe criterii ideologice şi religioase. Câtă îngustime de viziune!
Nu ar fi mai frumos ca Bashar Al-Assad să declare că el va părăsi tronul în momentul în care pacea va fi reinstaurată în ţară? Până la urmă Beshar are sprijin doar din partea a trei ţări: Rusia, China şi Iranul, pe când restul planetei este împotriva lui.
Cu aceste mentalităţi ne putem aştepta la un război şi mai mare, dat fiind că relaţiile diplomatice dintre Turcia, membră NATO, şi Rusia s-au deteriorat. Asta ca să nu mai zicem că între Iran şi Arabia Saudită nu mai există relaţii diplomatice.
Ce anume îi determină pe politicieni să neglijeze scopul comun al tuturor? Acela de a forma o magistrală petrolieră din Arabia Saudită până la porturile din Siria, sau din Irak tot la porturile siriene?
Cât destre existenţa Statului Islamic, chiar crede cineva că nişte raiduri aeriene ale Rusiei, care mai mult lovesc în civili decât în ISIS, vor avea vreun rezultat benefic? Şi oricum Rusia s-a angajat în distrugerea Statului Islamic, nu în lupta contra opoziţiei siriene, ceea ce şi face. Şi oricum la fiecare conferinţă de pace Rusia loveşte trupele opoziţiei. Ce pace să se instaureze? Imposibil! La armata de care dispune Rusia, trebuia deja să nu mai existe Statul Islamic. Dar nu! Scopul scuză mijloacele!
Iar dreptatea este subiectivă după punctul fiecăruia de vedere. Deci iarăşi, ideologic vorbind, tot ce este de facut este să înţelegem că fiecare om are un alt punct de vedere şi să-l acceptăm. Vom urmări cu tristeţe evenimentele următoare din spaţiul arab şi vom asista neputincioşi la afluxul de refugiaţi.
Emanuel Peterliceanu
