Nu credeam că voi ajunge atât de repede să scriu acest text de rămas bun-despre prietenul din copilărie, artistul fotograf Doru Eugen Dragoș. Omul neobosit, care a fotografiat lumea satului Desești dintr-un unghi revelator. Deși a locuit și a trudit, marea parte a vieții în Baia Mare, magnetul locului l-a atras toată viața. Este omul care atunci când nu era în sat îl visa. Legătura lui Doru cu satul Desești a fost trainică și bine argumentată de vița familiei. Bunicul lui, preotul Eugen Dragoș, a fost paroh al bisericii din sat aproape patru decenii. M-am născut sub păstorirea lui. Casa mea părintească este vecină cu casa parohială, așa că eram zilnic sub veghea cuvintelor de dimineață. Și a sunetelor clopotelor bisericii.
Am imagini de neuitat cu părintele Eugen, omul care îmi inspira o bunătate apostolică, cu vocea lui calmă, care îmi netezea sufletul spre credință și spre lumea omenoasă. Preoteasa Ștefania m-a pus să ascult știri la un radio cu galene, lucru rar pe vremea aceea, și m-a făcut prieten cu căprioara care hălăduia prin cimitir. Cum eram vecini, mama mă trimitea, de sărbători, cu semnele culinare ale respectului. Eram prunc și părintele Eugen mi-a explicat înțelesul icoanelor care reprezentau Drumul Crucii, puse pe pereții exteriori ai bisericii de lemn. Și acum aud vocea sfătuitoare a preotului. Apoi, l-am cunoscut pe Silviu Dragoș, fiul preotului Eugen și al preotesei Ștefania, care era profesor la Baia Mare, cu har pentru pictură, dar nelipsit la evenimentele satului.
A fost primul care mi-a imortalizat familia în fotografii. Minunat om, domnul Silviu! Fiul lui, Doru, avea cu cine semăna. Copilăria și-a petrecut-o la Desești, la bunici. Așa am devenit prieteni nedespărțiți. Culegeam pere cu miezul roșu din livada bisericii, venea cu mine la lucrul câmpului, am ajuns și la oi în Valea Mătrăgunii, am fost la pescuit pe râul Mara. Întâmplări care ne-au legat profund până la această despărțire. Doru a moștenit de la bunicul și părintele lui iubirea pentru sat. Dar și pasiunea pentru fotografie a tatălui său. Atât de mult și-a lustruit această pasiune, încât a devenit artist fotograf. Doru a surprins în imagini natura dinafară, dar și natura lăuntrică a deseștenilor. Viața țărănească, spiritualitatea satului, atâta cât a mai rămas.
Ne-a lăsat Doru casa veche în fotografii, portul femeilor și bărbaților, precum și cuibul vulturului din Gutâi. Dar și obrazul unui ștergar cusut în albul lacrimii. A fost preocupat de înfățișarea oamenilor, surprinși în varii ipostaze. A fost prezent, în ultimii ani, la evenimentele satului. De la credincioșii adunați în jurul Bisericii, sub veghea cuvântului preotului Ioan Ardelean, la alte întâlniri culturale din viața satului nostru. A înțeles ce înseamnă lacrima bucuriei, cum arată omul răbdării, omul privegherii și al îndelungii nădăjduiri. A fost preocupat de istoria familiei Dragoș. Așa mi-a dăruit copia unui înscris în care se arăta originea familiei sale, descendentă a lui Paul Dragoș de Buteasa, vicecăpitan de Chioar.
Doru Dragoș a fost un devotat slujitor al memoriei satului Desești cu ajutorul fotografiei și ne-a fost colaborator la Cronica satului Desești. Rămâne un poet atins de frumusețe. Prin simbol, adică imagine, natura și omul devin istorie. Aceste gânduri, și multe altele, le-am spus anul trecut, prin luna iunie, la vernisajul unei expoziții de fotografii, semnată de Doru Dragoș, găzduită de Biblioteca județeană. Multe dintre imagini regăsindu-se și pe pereții exteriori ai bisericii din Desești. Doru a văzut această lume cu inima și apoi cu privirea. Că inima nu e doar sediul cunoașterii, că pe la noi prin sat se spunea că inima este și sediul lui Dumnezeu. Ea are chipul credinței. Doru a dus cu demnitate spre împlinire misiunea românească a unui șir de intelectuali din familia lui. Și a pus diadema luminii pe fruntea satului Desești. El a dus modestia la stare de profunzime a convingerilor.
Deși părea puțin haiduc al lumii, a știut să treacă peste pietrele de poticnire ale vieții, alegând soluția estetică. Adică imaginea lumii, văzută de el prin ochiul magic al fotografiei. Multe din fotografiile lui stau mărturie în revista „Cronica satului Desești”. Cine a stat de vorbă cu el, a putut constata că avea o zestre intelectuală care îi făcea cinste. Rămâne pentru istoria recentă a satului un martor devotat, sigilând memoria pentru multă vreme. A rămas credincios satului și prin dorința de împărți veșnicia cu bunicul lui, preotul Eugen Dragoș, în colțul de răsărit al Bisericii din Desești. Acolo unde era o răchită supărată.
Amintirea lui rămâne efigie pe fruntea satului.
