Culmea Codrului, un surprinzător paradis între județele Maramureș și Satu Mare (Galerie foto)

Cu o lună în urmă, înainte de Paște, am ridicat semne de întrebare în privința potențialului turistic ca „destinație” a Țării Codrului. În continuare credem c-am avut dreptate, că zona, cel puțin cea administrativ a Maramureșului, nu are potențial turistic. Am primit peste nas. Și bine a făcut cine-a făcut, pentru că am continuat documentarea.

Dincolo de porțiunea istorică în care Codrul ar avea atuuri, cum am arătat, aparent ar avea și spații de cazare, dar pe noi acum ne-a interesat Natura. Chiar așa. Țara Codrului, fără Culmea Codrului care o unește dar și fragmentează, n-ar avea nimic, ar fi un șir de dealuri cultivate sau nu. Dar am îndrăznit, cu mașina potrivită, să abordăm Culmea, nu înainte de a întreba oamenii care sunt acasă acolo. Vasile Dulf, actualul primar de Asuaj, anterior șef de ocol silvic al zonei, ne-a îndrumat. Conform hărții Google Earth (alta nu există la dispoziție, o primă bulină roșie a zonei), Culmea Codrului se întinde, pe partea noastră, de la Oarța-Bicaz până în Ardusat. Evident, am știut că nu vom urca din Corni pe culme și o vom ține așa, „cu trenulețul turistic” până în Ardusat sub sequoia grofilor Degenfeld. Teoretic, pe culme am trece pe partea noastră pe deasupra satelor Bicaz, Oarța de Sus, Stremț, Odești, Băița de sub Codru, Asuaju de Sus, cele două Bârsauă de Sătmar, Fărcașa, Buzești, Ardusat. Dincolo, pe partea sătmăreană, am avea la poalele culmii satele Soconzel, Cuța, Solduba, Homoroade, Chilia, Sâi, mănăstirea Măriuș, Crucișor, Iegheriște, Poiana Codrului.
Urcăm conform îndrumării, însă din Odești spre dealuri, traversăm satul, ținem un drum care a fost bine pietruit, început de urmașul legendarului partizan Vasile Blidaru. Pierdem pe traseu, din cauza lipsei de semne turistice, Poienița Pintii, o peșteră care l-ar fi găzduit pe haiducul Pintea deși, fie vorba între noi, nu prea avea ce căuta pe-aici… Ajungem într-o poiană la margine de pădure, un loc de popas unde stau câțiva ATV-iști sătmăreni. Ne îndrumă și ei.

Luăm dreapta și intrăm într-una din cele mai frumoase păduri ce se găsesc în acest moment în Maramureș. Nedumeriți… cum a scăpat, atât de monumentală, chit că se văd ici-colo urme de exploatare? Pe de altă parte, chiar așa, cum ar arăta Țara Codrului cu o culme belită la mijloc, cu tablă „aici a fost pădurea Codrului ce ne-a dat numele”? Și de nu credeți că se poate, mergeți în Coaș și căutați Măgura Coașului… cea mai tris­tă „belitură de pădure” văzută în ultima vreme. Intrăm deci pe un drum de pământ ce șerpuiește printre fagi înalți, printre care se află un covor de leurdă înflorită.

Sute de metri de poieni cu leurdă mare, la maturitate, o imagine superbă, susținută olfactiv de mirosul puternic și îmbătător de usturoi sălbatic. Culegem ceva, apoi continuăm drumul. Care șerpuiește, șerpuiește, pe alocuri e distrus de TAF-uri și s-au făcut alternative. Și mergem și mergem, kilometri buni, minunându-ne. Încă o dată, neașteptat de frumoasă pădure, cumva neabuzată.

Da, pe măsură ce înaintăm, apoi ne apropiem de localități, se mai schimbă monumentalismul, se mai pierde din măreție, Apare vegetație mai tânără, pe alocuri pini triști, carpen sau stejar. Undeva la mijloc de traseu, un loc de popas la care eram îndrumați să ajungem: un refugiu cu masă vânătorească. Cu două răstigniri surori, una făcută de maramureșeni, mai veche, una mai nouă, sătmăreană. Cam multe greșeli gramaticale pe cea sătmăreană, dar ne facem că nu vedem. Oricum, până aici, zero semne de îndrumare, marcaje, decât de nevoie, oameni de bine au încrestat îndrumări… pe arborii mai groși! Noroc cu semnele silvicilor…
Aici undeva mai ratăm un obiectiv, nesemnalizat, un bust din lemn făcut legendarului partizan Vasile Blidaru. După plan, aici trebuia să cotim dreapta și să ieșim în Asuaj. Am ratat intrarea și am continuat traseul. Din ce în ce mai rău. Din ce în ce mai exploatat ca pădure și ca drum. Încă vreo 4-5 kilometri, din ce în ce mai dificil, dar găsim o mână de pleurotus și ne mai îmbunăm. Deja măsurăm cu bota bălțile adânci, dacă intrăm, dar mai ales dacă ieșim cu mașina din ele. În fine, drum forestier modernizat. Cotești dreapta, mare greșeală, e plin de exploatări și deși vedem de sus satele Bârsău, nu le putem atinge. Întoarcem și reapucăm drumul forestier modernizat… iar după alți 4-5 kilometri ajungem… la marginea satului Poiana Codrului, cel cu odinioară fabrică de sticlă celebră, acum cam în paragină. Fabrica, satul nu, el are evidente urme de migrare la muncă în țări bogate, se vede după case. Ieșim pe asfalt, de-aici spre Pomi-Ardusat și… constatăm că am parcurs fără să vrem 80% din Culmea Codrului. Sigur, fără să-i vedem secretele, finețurile. Ne-a rămas la un capăt porțiunea oarecum desprinsă de Codru dintre Fărcașa și Ardusat, iar la cealaltă extremă, porțiunea de la Odești în stânga, spre Stremț, Oarța și Corni, nu mai mult de 5 kilometri.
Am descoperit însă o frumusețe ascunsă a Maramureșului. Ascunsă până și de maramureșeni, ce să mai vorbim de turiști. Greu accesibilă, fără îndrumări. Superb loc, de revenit. Dar încă tot nu ne-a convins Țara Codrului ca destinație turistică. Mai e de lucru mult.