Ioan Gherman este un localnic din Oarţa de Jos. Săteanul a trecut de venerabila vârstă de 77 de ani, dar încă îşi lucrează pământul şi nu-l lasă în paragină. Asta spre deosebire de alţi consăteni de-ai săi care şi-au abandonat terenurile, din diferite motive, acestea fiind pustii acum.
Nici tinerii nu mai sunt interesaţi de lucrul la câmp, aceştia plecând la oraş sau în străinătate: „Oamenii nu prea îşi mai lucrează pământurile. Foarte puţini sunt cei care le întreţin din cauză că nu au bani. Şi majoritatea sunt bătrâni de vârsta mea. Tinerii, în schimb, sunt foarte puţini şi pleacă pentru că n-au la ce sta aici în sat. Vârstnicii ţin cu dinţii de pământ şi încearcă să-l lucreze, dar e greu. Eu am fost medic veterinar şi împreună cu soţia mea îmi lucrez pământul pe care-l am, nu-l las în paragină, deşi cheltuim foarte mult cu el. De multe ori aproape că nu îmi scot banii investiţi cu lucrările de agricultură, când trag linia la final de an, însă nu vreau să las pământul pustiu! Nici măcar bucata aia de pământ de acolo de sus nu o las nelucrată, am dat cu târnăcopul şi am spart ca să o folosesc şi aia, şi am tras grăpuţa mică după mine şi îl fac acolo ca să punem un rând de fasole măcar şi nu rămâne nelucrat! Dar vă spun că sunt oameni obligaţi să-şi lase pământul pustiu, sau să-l dea cuiva să-l lucreze, că nu-i putere la ei. Eu la vârsta mea încă lucrez pământul cât sunt capabil, dar vă zic: nu toţi pot!”, ne-a explicat Ioan Gherman, localnic din Oarţa de Jos.

Comuna nu mai e ce a fost cândva
Săteanul ne-a spus cum se prezenta pe vremuri comuna în care locuieşte. Astfel, administraţia locală Oarţa de Jos era una de bază în zona Codru. Acum, totul a decăzut din cauza lipsei investiţiilor, dar şi a forţei calificate de muncă: „Noi am fost o comună acolo sus, dar acum ne-am cam lăsat la vatră cred. Conducători am avut noi destul de buni, însă nu prea a avut bănuţi comuna. Acum suntem mai săraci, însă am fost o comună de elită cândva. Am avut şcoli, centru de şcoală aici în Oarţa de Jos, acum s-a distrus chiar şi ăsta. Soţia mea a fost profesoară în sat. În prezent, mai este o clasă de grădiniţă. Nora mea e educatoare şi învăţătoare acolo numai la câţiva copii. Astfel, comuna noastră a ajuns destul de jos faţă de altele. Eu sunt din Bicaz de loc, dar cred că şi ei sunt mai sus acum decât Oarţa de Jos. Comuna noastră este frumoasă, liniştită, dar ne mai lipsesc ceva fonduri. Ne-ar mai trebui aducţiune de apă. Am avut o fântână aici jos şi era băgată apa până la mine în curte, pe vremurile trecute. Acum e distrus tot şi nu mai vine apa”, ne-a spus bătrânul Ioan.
Ioan Gherman: „Ne vindem pământurile şi apoi să ne dăm şi pe noi”
Pe lângă faptul că terenurile nu se mai lucrează, proprietarii le şi vând străinilor de sat. Mai mult, unii ajung să lucreze pământul lor, dar dat altora: „Mai sunt şi cei care nu vor, cei mai tineri, care sunt plecaţi în Franţa, marea lor majoritate. Unii mai vin de acolo şi duc muncitori de aici de la noi din sat la lucru pe o lună, pe două. Apoi se întorc oamenii în sat cu un bănuţ în buzunar. Deci, cam aşa se gospodăresc cei din comuna noastră, Oarţa de Jos. Cred eu că ar fi nevoie şi de un impuls, dat de undeva, ca oamenii să rămână aici şi să-şi lucreze pământurile. Că la taifas nu prea stau sătenii oricum, la marginea drumului, că nu au timp. Fiecare are câte ceva de făcut. Dar cu pământul am ajuns cam în paragină şi nu doar la noi, ci în general în ţara românească. Ne-am vândut pământul, dar mi se pare că ne-am vândut şi pe noi în agricultură! Acum vreo doi, trei ani am fost la Bucureşti. Un străin a luat câteva mii de hectare acolo şi cetăţeanul care i le-a dat să le arendeze s-a dus şi a lucrat pe pământul lui, dar la respectivul străin! Şi acesta îl plătea cu 50 de lei pe zi. Deci, cam aşa am ajuns acum să ne vindem pământurile şi apoi să ne dăm şi pe noi”, a conchis Ioan Gherman.
Apa, o problemă în comună
Dacă sărim peste problema legată de pământurile lăsate pustii, apare alta – lipsa apei curente: „Ar fi mare nevoie de apă aici la noi. Este o problemă aici în comună, mai ales pe timp de vară când fântânile rămân fără apă. Oamenii sunt obligaţi să meargă să-şi aducă apă. Noroc că sunt nişte puţuri de mare adâncime aici, rămase de pe vremea comunismului, din care iese apa afară şi localnicii merg cu bazine de 1.000 de litri şi îşi aduc apă pentru animale. Asta ar fi cea mai mare prioritate pentru comuna noastră, aducţiunea de apă”, ne-a spus şi Radu Gherman, localnic.

Satul „se duce” încet, dar sigur
Nici când vine vorba despre numărul oamenilor din comună situaţia nu este mai roz. Astfel, vârstnicii mai îmbătrânesc, în timp ce tinerii pleacă la oraş: „Dacă te uiţi de aici, casa asta este goală, a murit bătrâna ce locuia în ea şi acum este de vânzare. De unde stăm noi, până la primărie, nu ştiu dacă locuiesc şase persoane cu vârsta sub 50 de ani. Majoritatea au 60-70 de ani, iar în momentul în care bătrânii se duc, copiii nu se mai întorc aici, are fiecare rostul lui. La ţară viaţa e grea. La oraş, chiar dacă sunt mai puţini banii, e altă viaţă şi nu se mai întorc aici. Din păcate, previziunile sunt sumbre pentru satul nostru şi probabil pentru întreaga zonă. Va fi o depopulare masivă. În 12-15 ani, cred eu, populaţia se va înjumătăţi, având în vedere vârsta înaintată a oamenilor. Fără investiţii satul moare încet, însă intrăm într-un cerc vicios: investiţiile se fac acolo unde ai forţă de muncă îndeajuns şi calificată. Părerea mea este că vor rămâne foarte puţini locuitori”, a explicat Radu Gherman.