Recunosc, din start, că habar nu am despre ce şi cum în politică. Nu mă pricep şi nu mă amestec. Dar nici atât de „întunecat” nu sunt încât să nu văd că, deşi campania electorală a trecut, este prea multă ură şi gargară, prea multe invective şi acuzaţii, mult prea multe sforăitoare declaraţii, niciodată şi nimic despre oameni. Ca să funcţioneze, un sistem are nevoie de coerenţă, de valori şi de oameni oneşti. La noi, atât de aiurea s-au amestecat toate, încât nu mai ştim cu adevărat ce este bun şi ce este rău. Prea am vrut să-i copiem pe alţii, astfel că am şters orice formă de recunoaştere internă. Dar sistemul politic românesc este dominat de invidie şi impostură. Cei ajunşi în sistem se gândesc cum să fenteze sistemul, în niciun caz cum să-şi facă treaba. Ceea ce presupune că selecţia este una viciată. Auzim mereu că „e bine şi aşa”, „merge oricum”, „lasă, băi, că e de-al nostru” sau „e băiat bun, nu face mare lucru, dar nici nu strică”. Nu cred în baliverne. Cred în solidaritate, în recunoaştere reciprocă. Măsuri şi criterii de evaluare s-au tot propus, dar dacă ele nu sunt respectate de nimeni, dacă nu există nici un fel de consens, degeaba sunt făcute. Se schimbă doar oamenii care nu vor să respecte nimic. Ne lipseşte, păgubos ne lipseşte respectul pentru profesie, indiferent care este aceasta! Numai respectând ceea ce faci, te respecţi pe tine ca om!
Într-o noapte în care nesomnul m-a subjugat total, lecturând din greu pentru lucrarea mea de doctorat, dau de o trimitere către Iordache Golescu. Şi mă apuc de citit. Iordache Golescu (1776, Bucureşti – 1848, Orşova), erudit şi poliglot, dramaturg şi lexicograf, este fiul lui Radu Golescu, mare ban al Ţării Româneşti, şi al Zoiţei Florescu, frate cu Dinicu Golescu. Sprijină toate iniţiativele culturale ale timpului. Ca membru al Eforiei Domneşti, în 1817, sprijină înfiinţarea şcolii româneşti „Sf. Sava” a lui Gh. Lazăr. Este epitrop al spitalelor, membru al Divanului Săvârşitor şi, în 1830, mare logofăt, moştenind funcţia la moartea fratelui său. În 1831 este mare logofăt al dreptăţii, apoi prezident al Sfatului Consultativ, membru al Înaltului Divan (1844), al Înaltei Curţi (1847) etc.
Umbla vorba cu „pitarii ca măgarii” din epoca titlurilor boiereşti, când tot românul se visa măcar pitar. Am găsit-o în „Scrierile” lui Golescu. Iat-o: „Aceasta pildă pă toţi i-a înfricoşat… mergînd lupul, măgarul şî vulpea la vînătoare şî adunînd mult vînat, a poruncit lupul măgarului şi vulpei să împartă vînatul, iar vulpea, vicleană fiind, a zis să facă aceasta împărţeală măgarul, că să protimiseşte, ca unul mai mare ce este. Şî măgarul, nepricepînd viclenia vulpei, nici lăcomia lupului, a făcut după dreptate trei părţi dăopotrivă, ca la trei tovarăşi dă vînătoare. Şi le-au zis să-şi aleagă fieşcare partea ce va vrea. Iar lupul, apucînd pă măgar, l-a sfîşîiat în două şi a poruncit în urmă şî vulpei să facă împărţeala vînatului; şî vulpea, puind tot vînatul la o parte pentru lup, a poprit pentru ea o mică părticică. Întrebîndu-o lupul cine a învăţat-o să facă această frumoasă împărţeală, vulpea a răspuns: pilda măgarului”. Şi mai citim la Golescu: „Modernizarea va accentua ciocoismul mai mult decît oricînd altă dată în istorie. Boierii au ajuns să fie ca furnicile pe pod, mai mulţi boieri decît slugi. Obsesia pentru boierie a devenit o boală pentru care candidatul vrea să plătească oricît, numai şi numai să o obţină. Iată portretul caricatural al unui astfel de individ, de care societatea românească nu duce lipsă: nu vede, nu ştie, nu gîndeşte, nu simţeşte, nu visează decît Pităria, doar Pităria e totul, boala şi sminteala sa. Aceasta oglindeşte vorba din popor, «pitarii ca măgarii»”. Aşadar, nu numai Caragiale este mai veridic astăzi ca în timpul lui, ci şi Golescu, minunat şi inspirat, binevăzător peste vremi, vremuri şi vremuiri!
Octavian BUTUZA
