După Războiul de Independenţă din 1877-1878, întreg sistemul militar, administrativ şi de menţinere a ordinii interne a fost reorganizat. S-au îmbunătăţit structurile de bază ale statului român modern; printre ele o atenţie particulară s-a acordat Jandarmerie. Necesitatea unei forţe specializate, puternice, a cărei misiune principală să o constituie paza şi ordinea de stat, asigurarea liniştii şi libertăţii cetăţeanului, protecţia proprietăţii, precum şi a modului de aplicare şi respectare a legilor ţării, au determinat intensificarea acţiunilor factorilor de conducere politică şi militară pentru elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei rurale.
De-a lungul anilor au existat mai multe încercări de înfiinţare însă, din diverse motive, nu s-au materializat, pînă în 24.09.1893, cînd a fost adoptat şi Regulamentul de aplicare a Legii asupra Jandarmeriei rurale (din 1 septembrie 1893), care cuprindea 409 articole cu precizările necesare.
Articolul 1 din acest regulament preciza că, organizarea Jandarmeriei rurale, aşa cum era stabilit prin lege, făcea din această instituţie un corp militar „pus la dispoziţiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea şi siguranţa publică”, iar pe linia atribuţiunilor de poliţie judiciară se subordonează ministerelor de justiţie şi public, iar ministrului de război pentru „disciplină, comandament şi instrucţia militară a trupei”.
La 1 septembrie 1893, legiuitorii s-au străduit să păstreze caracteristicile militare (organizare, disciplină, selecţia cadrelor, pregătire militară, dotare) şi să le insereze într-o structură de menţinere a ordinii interne pe ansamblul teritoriului ţării, în mediul rural, unde trăia aproape 80% din populaţia României. Edificarea acestei structuri a fost necesară datorită complexităţii problemelor cu care se confrunta societatea românească din acea vreme, precum şi insuficienţei vechiului sistem improvizat de poliţie la sate.
