Pentru mine, Europa este o civilizaţie care a ştiut, în momentele sale decisive din punct de vedere cultural, să renunţe la un ideal colectiv, permiţînd astfel fiecărui individ, grup sau clan să-şi cultive bunele sentimente cu condiţia să nu-i deranjeze pe cei din jur. Ea a inventat o nemaiîntîlnită împărtăşire din experienţele nefericite şi din crucificările îndoielnice, s-a unit în jurul repulsiilor şi revoltelor, împotriva şi nu pentru, în ciuda şi nu pe baza paradisurilor pe care fiecare le poartă în forul său interior fanatic. Ciuma, nedreptatea, slăbiciunea i-au adunat pe cei care au făcut front comun împotriva lor fără să fie legaţi prin altceva decît înţelepciunea negativă (Kant) a refuzului. Ideile pe care le au europenii despre frumos, despre bine şi despre adevăr îi despart şi îi răzleţesc; din punct de vedere estetic, moral şi doctrinal, Europa este şi rămîne o diaspora mîndră de fărîmiţarea ei chiar atunci cînd fantasmează depăşirea acestei situaţii. Datorită acestei atitudini Europa face experienţa directă a răului, ea recunoaşte falsul înainte de a şti adevărul, descoperă nenorocirile fără a cunoaşte fericirea, pune în comun sentimentul nefastului şi lasă minţilor solitare splendorile şi bucuriile Binelui Suveran. Bineînţeles, în măsura în care vrea să supravieţuiască.
(Ultimul paragraf din cartea „Prostia” de André Glucksmann)
