S-a mai ivit un prilej ca să auzim vrute şi nevrute despre români. Este vorba despre subscripţia publică declanşată de guvern pentru cumpărarea operei lui Brâncuşi: “Cuminţenia pămîntului”. Rar mi-a fost dat să citesc şi să aud atîtea adjective coborîtoare despre poporul din care fac parte. Scormonite tot de nişte români. Luaţi cum vreţi gestul guvernului: o gafă sau o bună intenţie? Ambele feţe puteau fi comentate cu un pic de civilizaţie a dialogului. Pe parcursul filmului am avut şi eu mai multe întrebări. De ce costă 11 milioane de euro? Cine sînt proprietarii? (Am aflat că poartă numele de Romaşcu). Deci campania care şi-a propus colectarea sumei de şase milioane s-a încheiat. Cu un eşec. De aici valul de reproşuri. Această colectă publică a fost un sondaj care ar măsura sentimentul patriotic al românilor. De a se strînge laolaltă, în jurul unui simbol. Concluzii pripite: românii nu au trecut examenul! Cred că sînt păreri pripite. Este riscant să recurgi la generalizări. Nici cei mai pricepuţi sociologi nu-şi permit să arunce pe piaţă constatări în bloc. Ci pe secvenţe şi cu argumentări adecvate. Dacă s-a vrut să se testeze gradul de solidaritate al poporului, concluzia a fost dezamăgitoare. Cu rezultate anemice. Dar acest minus răsunător nu este un criteriu pentru a trage concluzii generale. Apoi m-a dezamăgit corul afonilor care, fără un dram de pricepere pentru artă, au tratat cu dispreţ, opera lui Brâncuşi. Din acest eşalon nu au lipsit profesori universitari (doi am auzit eu) oameni cu bani mulţi chiar jurnalişti. Mesajul care s-a vrut acaparant “Brâncuşi e al tău, aşa cum şi ţara asta este a ta”, deşi trecut pe sediul Guvernului, s-a văzut că nu a avut impactul scontat. Deşi s-a declarat un executiv tehnocrat, guvernul a fost asimilat cu clasa conducătoare. Care nu prea are mare trecere la români.
Cei care ar fi dorit să contribuie la cumpărarea capodoperei, nu toţi au avut încredere cui dau banii. Îndoiala le-a dat dreptate. Deşi s-a adunat un milion de euro, la sfîrşitul spectacolului colectării, s-a spus că este dificil să se dea banii înapoi (birocraţia bancară) aşa că ei rămîn într-un fond cu care vom putea zbura în Lună. Ori aşa ceva nu se face cînd te-ai rezemat pe onestitate şi corectitudine. Mai îndrăznesc să avansez o părere: Brâncuşi nu este perceput, în esenţa lui, de toţi românii. În asta nu văd o lipsă de patriotism. Doamne fereşte! Fiecare cu orizonturile pasiunilor. De aici, pînă la cuvintele înjositoare pentru operă şi autorul ei, este o cale lungă. Atît vă aduc aminte: în urmă cu un secol Brâncuşi respira modernismul parizian. Pe care l-a dominat o bună parte pînă în ziua de astăzi. Noi făceam altceva pe aceste meleaguri. Nu voi sancţiona reacţiile indignate ale unor publicişti. Unul spunea: “Nu sînt de acord ca statul român să cumpere cu banii mei, o sculptură. Fie şi de Brâncuşi. Artistul este un ambasador al culturii româneşti. Ca atare trebuie să circule”. Că este un ambasador al nostru o credem noi. În Muzeul de Artă Modernă din Philadelphia, scrie că Brâncuşi aparţine culturii franceze. O comentatoare, suficient de integrată, trecută şi prin politică, nu înţelege de ce Guvernul Cioloş a dat milioane de euro din banii României. “Care nu-i nici monument. E mică şi urîtă şi de ce Brâncuşi şi nu Grigorescu? De ce să nu construim spitale şi şcoli?” Are dreptate doamna Lavinia, este mică şi urîtă. Atît a priceput ea. Asta pentru că sculptura a devenit un slogan (politic) nu o explicare a valorii artistice. Prea a fost grabă mare. Aşa încît mulţi dintre noi au priceput că trecutul este o altă ţară. Sincer vă spun, aventura mi-a plăcut. A scos la iveală cum gîndeşte unul ori altul. Nu merita poporul român să fie învinuit de ignoranţă. Spuse venite din spaţii polenizate cu mediocritate. Zic şi eu versurile lui Esenin: “Nu-i nimic mă-mpiedecai de-o piatră/ Toate astea pînă mîine trec”. Cei care n-au cum să priceapă opera se întreabă cît vin a băut părintele sculpturii moderne. L-aţi suduit destul. Dar nu uitaţi că românul Brâncuşi toată viaţa a căutat esenţa zborului. Aşa că el este departe, sus. Dar ne-a lăsat crezul: “Omul fără patrie e ca omul fără umbră”. Cum a fost printre lucrurile esenţiale el lucrează la Cuminţenia Cerului.
