Morişca şi holda de grîu

Suficient de rarefiată, imaginea toamnei politice româneşti parcă ar fi dorit o nouă reconfigurare a clasei politice. Dar asta este cam de multişor poveste. După ce unora li s-a părut că a trecut suficientă vreme, că unii parlamentari s-au încîinit, a apărut sloganul cu pricina: schimbarea (înnoirea) clasei politice. Şi se tot învîrte această morişcă cum făceam în pruncie, lîngă holda de grîu, să nu se apropie păsările flămînde. Numai că zburătoarele, ca oamenii, s-au obişnuit cu sunetele şi au început să se înfrupte în linişte, fără spaimă, la cealaltă margine a holdei. Aşa că zgomotul a devenit inutil cum este şi cu sloganul despre reforma clasei politice. Deşi se mai schimbă locuitorii scaunelor din Parlament, nu se prea vede tocmai schimbarea. Parte dintre noi aleg pe cei cu care s-au obişnuit. Deşi au devenit ipocriţi, mai bagă mîna în sacul altuia, au dovedit că sînt neconvingători, fără idei, mai rîvnesc şi la aceste alegeri condiţia de candidat. Cei care ştim cum se ajunge pe un afiş electoral ne întrebăm firesc: ce mai caută pe panou? De numele lui nu se leagă nici o ispravă. Nici legislativă, nici teritorială. Unii primesc recompense că au apărut des la televizor, s-au încurcat în vorbe dar au slujit ori acoperit gafele celor mari. Mi s-a părut revoltător cînd am auzit un parlamentar, cu răspunderi sezoniere într-un domeniu, se plînge în faţa naţiei că nu merge tocmai sectorul pe care l-a păstorit. Că avem prea mulţi analfabeţi în România. Doamne, dă-le puţină ruşine, oleacă de demnitate şi cîteva pahare cu cinste. Mai ales să nu se mintă pe ei înşişi. Obligatoriu şedinţa de privire în oglindă. Şi să-şi spună candidatul (vechi): „Măi, după cîte năzbîtii am făcut, de cîtă linişte m-am înconjurat în patru ani, cîte victorii am pus la cale, oare mai am dreptul să le mai cer votul acestor oameni?” Toate aceste întrebări nu-l cutreieră, nu-l obosesc şi nici nu-l opresc de la înaintare. Dacă ar funcţiona o minimă probă de conştiinţă! Multe s-ar rezolva fără multă teorie. Iertaţi-mă, am uitat că vorbesc despre o anumită parte a clasei politice.
Să nu fiu înţeles greşit. Am o admiraţie firească pentru deputaţii şi senatorii cu idei, cu argumente, cu logică. Cu puterea de a înţelege ţara şi mai ales lumea în care trăim. Ce să facem noi cei mulţi? Neapărat să mergem la vot. Am înţeles că dacă sîntem mulţi la urne nu sîntem şi proşti. Le stricăm calculele. Cei vechi, uzaţi, neremarcaţi, firesc ar fi să meargă la meseria de bază (dacă o au) şi să riscăm cu cei noi. Dacă vrem figuri noi, alte cuvinte, o pricepere mai sprintenă în treburile ţării, în multe situaţii facem pariuri în orb. Recunosc, am fost cuprins de entuziasm în preajma celor tineri şi ne-am înşelat amarnic. Aici e marea dilemă. Decît să risc cu figuri noi, greu de dibuit ce vor face în Casa Ţării – îmi spune vecinul meu instalatorul – mai bine mă duc cu cei vechi. Încerc să-l contrazic. Dă din cap a înţelepciune trecută. Îmi arunc privirea pe o gazetă de pe masa de scris. Îmi atrage atenţia un articol al lui Andrei Pleşu, în care mocneşte această nelinişte. Cei vechi ori cei noi? Autorul se încurajează singur: „Vreau, cu orice risc chipuri nemaiîntîlnite, voci nemaiauzite, moravuri decente. Sau, dacă asta nu se poate, vreau măcar să trec de etapa furiei şi a exagerării şi să mă bucur de niţică, burgheză plictiseală”. Deci, dragi cetăţeni, votaţi cu cei care v-au convins. Dacă sînteţi seduşi de nimbul noutăţii, urmaţi-vă gîndul! Dacă mai credeţi în cei care au dovedit, nu-i lăsaţi să plece acasă. Aşa s-ar îmbina tinereţea parlamentară cu experienţa. Să nu-i întrebaţi pe cei din preajmă cu cine vor vota. Aş vrea să trăiesc în ţara în care această întrebare nu se pune. Cert este că avem nevoie de un Parlament deştept, cu iubirea de ţară, că prea s-a agitat lumea. Şi un Guvern care să aibă sprijin politic. Vorba poetului: dulce Românie asta ţi-o doresc! Că alţii au alte gînduri. Dar să nu uităm: morişca merge iar holda de grîu este atrăgătoare.