Aceasta i-a fost maxima lui Mitruţ din Rus la împlinirea vârstei de 70 de ani! Cu adevărat, cu multă demnitate a intrat în deceniul opt, din care însă n’a mai apucat decât trei ani, dar cu aceeaşi demnitate a intrat şi în eternitate.
„Hei, că n’a şti nime că m’am dus/ Numa’ m’or vide’ că nu’s”! Adevărat, în curând ne vom da seama că din peisajul băimărean lipseşte ceva, este mai sărac, îi lipseşte o imagine. Eram atât de obişnuiţi cu această imagine a intelectualului inginer, îmbrăcat cu cioareci şi gubă sură, încât nu’l mai percepeam în alt chip şi nici altfel decât cu pălăria de pai, gen canotieră, pălăriuţă cu fundul şi borurile drepte; pălăriuţă franţuzească, băimăreană? Nu, Mitruţ era „de la ţară” dar nu de ori şi unde, ci „di pă Fişculaş” de la poalele Mogoşei dintr’o fâşie de piemont cu o salbă de sate de rezonanţă istorică: Şişeşti, Dăneşti, Şurdeşti… sate ce nu sunt nici moroşene, nici chiorene, ci ceva mai aparte, căci a fi „di pă Fişculaş” nu e tot una cu „altele” de aceea Mitruţ era din Rus, tot de pe acolo!… Era el, Mitruţ din Rus, aşa cunoscut şi în presă şi „pă uliţă” cu pălăriuţa „canotieră” franţuzească, cu un fir de busuioc la panglică, la „partă” şi pusă elegant şi şmechereşte chiar artistic, „pe-o ureche” cum numai Mitruţ ştia, ceea ce’l făcea să fie el şi nu altul. Era el, cu mândria daco-romană de-a purta guba şi cojocul, ba chiar şi opinca, ceea ce’i dădea un iz de folclor de calitate şi nu doar mijloc de înjosire a intelectualului în socialism. Mitruţ din Rus era intelectualul român dintr’o bucată, de calitate, pe dinafară ca şi pe dinlăuntru, inginerul din urbea minieră, de la UMMUM, care demonstra că de la opincă se trage, de care nu’i era jenă, pe care o cinstea, elogiindu’l pe badea ce tăia brazda cu plugul, dându-ne „pâinea cea de toate zilele”! Era cel care producea şi practica folclorul de aur, era omul de cultură care nu lipsea de la Cultura urbei, de la lansările de carte, unde’şi spunea cuvântul înţălept şi drept, era intelectualul-bade, care aşa cu mândria cu care’şi purta guba şi pălăriuţa, şi-a purtat şi conştiinţa, dreaptă şi neîntinată, pentru că el n’ a fost omul care să dea mână cu dracul până să treacă puntea, el a trecut puntea chiar şi atunci când era aproape imposibil, fără „să dai mâna cu dracu” dracu deghizat în Secu! De aceea, Mitruţ a fost şi a rămas „mare” pentru urbea prin care a trecut, lăsându-ne „o urmă” de demnitate, de ţăran şi intelectual român, da capo al fine!
Dar Mitruţ din Rus, cu dragostea lui de Neam şi Ţară, a trăit şi a plecat la Domnul, să ne ducă durerile şi amărăciunea şi speranţa şi dulcea vorbă românească „di pă Fişculaş”, Chioar, Maramureş, Lăpuş, Oaş şi toată Transilvania şi România noastră şi să nu ne lase la pierire în vâltoarea distrugerilor satanice! Doamne, dă’i lui în Împărăţia Ta, odihna veşnică, în loc de lumină şi verdeaţă, de unde a dispărut toată durerea şi întristarea. În veci pomenirea lui!
TBT
