Dharamshala, micul oraş indian aflat la aproape două mii de metri altitudine pe ultimele înălţimi ale lanţului hymalaian, a intrat oarecum întâmplător în istoria vieţii mele într-o seară de început de octombrie. Părintele Irineu, care se afla atunci în Italia, m-a întrebat dacă aş vrea să-l însoţesc în India iar eu, fără să stau mult pe gânduri, am acceptat invitaţia. De ce am acceptat aşa, fără urmă de ezitare să mă încumet la o aventură despre care nu ştiam aproape nimic? Acum cred că aş putea spune că motivul principal pentru care am acceptat această nouă provocare a fost acela de a mă putea astfel apropia din nou de lumea budistă care m-a fascinat atât de mult în călătoriile precedente făcute acolo, în compania aceluiaşi părinte cu barbă roşie şi deasă.
Două zile după acea seară de început de octombrie mă aflam într-o agenţie de turism, în faţa unui domn cu aspect oarecum neliniştitor, pe nume Mohammed, în speranţa să prind unul dintre cele trei bilete de avion rămase disponibile pe ruta Budapesta-Paris-New Delhi. Era de fapt, singura posibilitate de a mă întâlni pe drum cu părintele Irineu, pe care urma să-l întâlnesc la Budapesta.
Călătoria în India a început sub nu prea bune auspicii. Zborul Budapesta-Paris a pornit cu o întârziere de două ore, şi când am aterizat pe mastodonticul aeroport Charles De Gaulle, un adevărat oraş în oraş, avionul companiei Air France spre New Delhi era deja pe punctul de a decola. Aşa că a trebuit să aşteptăm zborul următor, programat în ziua următoare la aceeaşi oră.
Însă, cum de atâtea ori am auzit şi poate n-am fost pregătit să şi cred, tot răul spre bine! Compania Air France, asumându-şi responsabilitatea întârzierii, ne-a plătit o cină şi o noapte într-un hotel mai mult decât confortabil. Aşa că iată-ne cu toate aceste avantaje plus o după-amiază liberă să vizităm oraşul. Ca să vizitezi o capitală ca şi Parisul nu ţi-ar ajunge o săptămână! Dar, la urma urmei şi o după-amiază aici are deliciile ei, chiar dacă două ore va trebui să le petrec în metrou iar alte două să ajung din centru la hotel. Dar hai să ne concentrăm pe partea bună a lucrurilor! Sunt la Paris, oraş pe care atâţia ar vrea să-l vadă şi… eu sunt chiar aici şi mă plâng!?! Aşa că-mi iau inima în dinţi şi, hotărât să mă bucur de ”Oraşul îndrăgostiţilor” cât mai mult posibil, am pornit. Totuşi pot acum spune doar că am adulmecat în grabă izul Parisului mai mult decât că l-am vizitat. Şi totuşi… Am văzut Notre Dame, Luvrul, ”asezonat” cu o celebră piramidă din sticlă (din punctul meu de vedere total nepotrivită în context), Sena, care traversează liniştită ”Oraşul luminilor”, Turnul Eiffel, în care n-am avut timp să urc şi o mulţime agitată care alerga înspre cine ştie ce, sau aflată poate doar în căutarea timpului pierdut. Spunea odată cineva că noi, cei din lumea occidentală evoluată, avem ceasul dar am pierdut timpul. Plimbându-mă pe străzile Parisului vorba aceasta îmi părea din ce în ce mai justificată.
Notre Dame, imensa catedrală gotică, împodobită cu vitralii de o rară şi grăitoare frumuseţe, după Turnul Eiffel poate cel mai faimos edificiu al Parisului, e vizitată anual de milioane de persoane. Turiştii intră, traversează coridoarele lungi, privesc, fotografiază, răsfoiesc opuscule ilustrative, în fine, ies satisfăcuţi. Nu am văzut pe nimeni oprindu-se în rugăciune, pe nimeni făcând semnul crucii la intrarea sau la ieşirea din biserică. Aşadar, nimic mai mult decât un mare muzeu! În Franţa cea raţionalistă, mamă a iluminismului, credinţa şi spiritualitatea au avut mereu o viaţă dificilă. Şi azi poate mai mult decât altădată! Paris… Parisul meu, cel pe care am apucat să-l gust… a rămas o amintire care, prin traseele indiene, s-a fragmentat în secvenţe din care uneori încerc să-l reconstitui; din aroma îngheţatei cu mentă şi ciocolată savurată pe malul Senei sub soarele călduţ de octombrie, din atitudinea doamnei amabile care ne-a condus de la ieşirea din metrou până la Bazilica Notre Dame. Firimituri. Fragmente pe care totuşi le voi păstra cu grijă în cartea mea cu amintiri pentru că… Parisul rămâne Paris!
Ca orice brav popor latin, francezii nu strălucesc prin punctualitate şi astfel, respectând ”tradiţia”, Boeing-ul menit să ne ducă din oraşul-aeroport Charles De Gaulle spre capitala indiană a pornit cu două ore întârziere faţă de ora programată. Zborul a durat în jur de opt ore şi astfel am aterizat pe pământ indian în plină noapte. Primul impact cu India a fost unul pozitiv; aeroportul, care nu cu mult timp în urmă avea ”faima” general recunoscută de a fi foarte murdar, haotic şi sufocant, l-am găsit modernizat şi chiar adus la un nivel estetic remarcabil. Aceleaşi formalităţi birocratice de care călătorul obosit, sosit din îndepărtata Europă, abia ţinându-se pe picioare după atâta drum, se fereşte ca de ciumă, le-am trecut într-un timp surprinzător de bine încadrat în limitele bunului simţ.
Primul lucru care-l izbeşte pe călătorul proaspăt ajuns pe continentul indian e mirosul. E un ”ceva” indefinibil în aerul pe care-l respiri aici. Mirosul nu l-ai putea descrie ca urât ori neapărat neplăcut ci mai degrabă ca necunoscut, cel puţin pentru nările unui european. Un iz intens, ca de sulf. Părintele Irineu îmi spune că mirosul vine de la incinerarea cadavrelor, tradiţie funerară specifică locului. Deci ciudăţenia aceasta olfactivă vine, cu alte cuvinte, de la morţii care ard? Dacă e aşa prefer să nu dezvolt subiectul chiar dacă acum mă întreb curios şi aproape pregătit pentru orice, ce mai urmează după una ca asta… (va urma)
Claudio BONAFINI
