Sunt necesare impozitele? Câte impozite ar trebui să existe? Care este ”povara” fiscală optimă? Obţinerea unor răspunsuri fără echivoc la astfel de întrebări, cu o minimă relativitate, ar însemna descoperirea “pietrei filosofale” a fiscalităţii.
Elucidarea enigmelor fiscale, un proces încă în derulare
Sunt unii care (cică!) ne reprezintă, ce-şi permit să emită (să dea pe goarnă!) o sumedenie de opinii, de păreri şi supoziţii, pe care ni le vând drept certitudini, privitor la întrebările de mai sus. Din fericire, în lumea acelora care au citit ceva mai mult decât contorul şi cartea de telefon, încercarea de a elucida aceste enigme este asumată ca un proces aflat în derulare. Aceştia din urmă, adică meseriaşii în ale fiscalităţii, nu-şi permit mai mult decât cercetări, opinii şi soluţii teoretice. Ogorul fiscalităţii este deosebit de sensibil, pe el încă se mai forează adânc, căutându-se acele măsurile de optim în aşezarea fiscală. Meseriaşii ştiu că impozitele acţionează în mod direct asupra nivelului de viaţă al oamenilor; unii politicieni trăiesc prea departe de realitate ca să înţeleagă mecanismul.
Sarea, prima materie impozabilă din istoria fiscalităţii
La prima întrebare un răspuns simplu ar fi următorul: Da, sunt necesare, pentru ca statul să existe. Când nu va mai fi statul, nu vor mai fi necesare nici impozitele. Deocamdată… rămâne aşa cum am stabilit! A doua întrebare nu are şi nu va putea avea un răspuns clar. Câte impozite ar trebui instituite de către stat? Unul sau mai multe? Dacă se merge pe ideea de mai multe, rezidă o altă întrebare: cât de multe? La începuturile existenţei finanţelor publice, a fost stabilit un singur impozit, aşa cum este firesc: impozitul pe sare. Sarea a fost şi va fi un produs cu o cerere mare şi constantă, numită cerere inelastică. Sarea a devenit prima materie impozabilă din istoria fiscalităţii, de peste 2.500 de ani. Plata mercenarilor Imperiului Roman se realiza şi în pungi cu sare (solda), de unde ne-a rămas denumirea simbriei pentru soldăţimea modernă, soldă.
Numărul impozitelor depinde de randamentul lor fiscal, adică de cât poate aduna statul din ele cu minimum de costuri, şi se numeşte grad de colectare. Dacă sunt mai multe impozite, cu valori individuale mai mici, fiscarăşii se vor pierde în hăţişul lor şi nu vor reuşi să le adune pe toate. Ce mai, şi ei se pot încurca! Dacă sunt mai puţine, ele ar trebui să fie suficient de mari ca valori individuale, astfel încât să poată acoperi nevoia de finanţare publică. Odată ce va creşte consistenţa impozitelor, va creşte şi riscul de eludare fiscală (evaziune). Statul pierde!
În România, statul ia contribuabilului o treime din venituri pe calea impozitelor
De peste 200 de ani economiştii, aceia care s-au specializat în finanţele publice, caută răspunsul la a treia întrebare, cea legată de povara fiscală, numită coeficient fiscal sau rată a fiscalităţii. Cât din PIB-ul anual urmează a se transfera la bugetul public pe calea impozitelor? În toată lumea, cota prelevărilor fiscale este variabilă în funcţie de dezvoltarea economică, mărimea PIB-ului, interesele strategice, orientările politice, contextul economiei globale, situaţiile de crize sau recesiuni etc. În România ultimilor 25 de ani, coeficientul fiscal a fluctuat pe un ecart relativ, cuprins între 29 şi 34%. Asta se poate traduce cam aşa: din averea creată de un contribuabil într-un an, statul îi va lua o treime pe calea impozitelor! În ţările sărace, coeficientul este cuprins între 7 şi 15 % (Africa, Asia, America Latină), iar în unele ţări dezvoltate rata fiscală generală ajunge la peste 60% (Suedia, Danemarca, Finlanda), ceea ce înseamnă că este mai mare de peste 3,7 ori decât în Turcia (13,2%). Deci este de dorit o rată fiscală ridicată? Păi, dacă suedezii o duc bine, de ce nu? Dar dacă comportamentul nostru fiscal se apropie mai mult de africani sau turci decât de ţările nordice?
Deocamdată este cu neputinţă a răspunde în mod cert la două dintre întrebările de mai sus. Iată de ce aceia care-şi dau cu presupusul (de regulă, aşa-zişii politicieni!) despre optimizarea fiscală, o cam dau de gard. În ţările cu economie stabilă şi predictibilă, ferită de fluctuaţiile pieţelor globale, există mai multe premise de optimizare fiscală decât în economiile emergente, expuse riscurilor exogene. O fiscalitate exacerbată reprezintă o frână pentru creşterea economică, ceva asemănător cu şoferul care turează motorul pentru a merge înainte, dar… are frâna de mână trasă: motorul se va uza prematur, înaintarea va fi greoaie sau deloc, iar reparaţiile care urmează după o astfel de experienţă vor fi deosebit de costisitoare. Motorul maşinii s-ar putea forja definitiv! Cine-i şoferul şi care-i motorul? Guvernul este acela care conduce maşinăria fiscală. Cursa se desfăşoară în economia reală; aici se produce PIB-ul din care se hrăneşte statul cu impozite şi taxe.
Conf. univ. dr. ec. Vasile BÎRLE
Pentru mai multe analize marca Prodatacons, urmăriţi paginile economice ale cotidianului „Graiul Maramureşului”, accesaţi http://www.prodatacons.ro sau vizitaţi pagina oficială de Facebook Prodatacons.
