Roxana Medan, o caricaturistă din Maramureş în Roma

0
1359

Roxana Medan s-a născut în satul Măgureni, comuna Cerneşti. A absolvit Universitatea de Artă şi Design Cluj, secţia Conservare Restaurare. E o maramureşeancă ambiţioasă, dovadă că la cei 26 de ani a ajuns să fie artistă caricaturistă tocmai în capitala Italiei, în Roma. Drumul său nu a fost însă unul lin, ci unul cu multe suişuri şi coborâşuri. Roxana Medan îşi aminteşte că în copilărie mergea cu vacile la păscut. A fost obişnuită cu treburile gospodăreşti de la sat, dar n-a uitat nicio clipă să viseze şi mai ales să depună eforturi pentru ca visele ei să se transforme în realitate. La 23 de ani a luat viaţa-n piept pentru că a înţeles că de ea depinde să-şi ducă la îndeplinire planurile pe care şi le făurea în mintea ei. Primul său job a fost unul de vânzătoare de sushi, la Cluj. După un an a renunţat şi a ales să lucreze în domeniul în care s-a specializat, cel de restaurare picturi murale. Au urmat aventuri pe şantiere de restaurare în sate pierdute, fără semnal la telefon şi cu supă de castraveţi muraţi. Ulterior a renunţat şi la această experienţă şi a ales să rişte totul, plecând într-un alt colţ al lumii, departe de casă, în Italia. Vrea ca povestea ei să ajungă şi la urechile altor tineri pentru a-i impulsiona să nu renunţe prea uşor la visele lor, ci să continue să se zbată şi să meargă înainte, oricât de multe greutăţi ar întâlni în cale. Vrea să-i mulţumească pentru reuşita ei, celei căreia i-a dat viaţă şi care i-a fost alături mereu: mama sa, Maria. „La urma urmei, prin sacrificiile ei fără sfârşit am reuşit să studiez. A făcut ceea ce ar fi făcut orice mamă pentru puiul ei. Şi este un gând de mulţumire pentru toate mamele care îşi ajută copiii şi îi încurajează să îşi urmeze visul”, mărturiseşte Roxana Medan.

Copilărie între lipsuri şi… vise

„Am spus povestea mea în Italia, însă vreau să ajungă şi la românii mei, care au nevoie de încurajare. Au nevoie să ştie că ceea ce ei îşi doresc chiar este posibil! Eu mai am un pic şi reuşesc”, aşa îşi începe relatarea Roxana Medan. Maramureşeanca îşi aminteşte de copilăria sa trăită la sat, departe de agitaţia urbană şi atât de aproape de cer. Poate tocmai acest aspect i-a dat impulsul de a visa mai mult, dar şi de a încerca să urmeze un alt drum, unul de artist. „Fiecare persoană trăieşte conform credinţelor din mediul cu care se înconjoară. Aşadar, dacă toată lumea din sat merge la biserică în fiecare duminică, trebuie să îi urmezi. Dacă tradiţia spune că în ziua de Crăciun stai acasă, trebuie să o urmezi. De când mă ştiu am crescut muncind pe lângă casă. M-am născut şi am crescut la ţară, într-un mic sat din Maramureş. Deoarece valoarea oamenilor se măsura în numărul de vaci, porci, hectare şi nuci, la noi în sat nu eram văzuţi ca şi nişte oameni de valoare. Când nu duceam vacile oamenilor din sat la păscut pe câmp eram cu ziua la sapă în sat, ştii şi tu soarele arzător, cele 40 de grade, buruieni nemiloase şi prânzuri câmpeneşti cu ouă fierte, roşii, pâine de casă, ceapă şi biscuiţi. Partea asta îmi plăcea mult, PAUZĂ în sfârşit! Ştiam că mai am doar jumătate de zi de îndurat. Astfel de momente de răgaz, prânzurile, le foloseam să visez şi să privesc cerul. Când vedeam avioane zburând, îmi imaginam că sunt şi eu într-unul dintre ele şi plec într-o altă ţară. Visam şi că o să vină cineva să mă salveze (nu ştiam cine şi nici nu aveam o imagine clară în minte), dar în imaginaţia mea era prezenţa care mă lua de mână şi îmi spunea: «Vino, am o viaţă mai bună pregătită pentru tine!». Anii au trecut şi eu am crescut, la fel şi visurile mele. Erau ceva mai complexe şi în mintea mea coceam diverse scenarii de viaţă. Mii de feluri în care aş fi putut să îmi trăiesc viaţă, sute de variante de «o nouă viaţă», zeci de locaţii. Dar câteodată ceea ce ne ţine legaţi, se află doar în mintea noastră”, spune Roxana.

Un nou început la 23 de ani

„După ani de lupta psihică cu credinţele limitative şi concepţiile absurde ale mele dar şi ale celor din jur, am înţeles că viaţa este mai mult decât fân, sapă, animale, curăţenie în casă şi crescut copii”, a mai arătat Roxana Medan. La 23 de ani a înţeles că trebuie să-şi construiască propria realitate. „Aveam abilitatea de a-mi picta cel mai frumos tablou, viaţa mea. Abia atunci când a devenit atât de dureros încât nu am mai suportat, am plecat. Cu riscul de a auzi din partea familiei «aşa fac şi ceilalţi, doar tu te crezi mai deşteaptă», am plecat. Primul meu job a fost vânzătoare de sushi, job care m-a determinat să îmi pun în gând că un astfel de job nu o să mai am niciodată. După un an am renunţat şi am început să lucrez în domeniul meu, restaurare picturi murale. Au urmat aventuri pe şantiere de restaurare în sate pierdute, fără semnal la telefon şi cu supă de castraveţi muraţi. Am hotărât să mă întorc la oraş, deoarece începusem să fiu un pic sălbatică, departe de ceea ce însemna pentru mine civilizaţie. Îmi doream să ies în oraş şi să interacţionez. M-am întors la Cluj, şi am început să lucrez într-o galerie de artă contemporană. După un an am renunţat şi am riscat TOT, pentru libertatea mea. Pe urmă am început să fiu artist de stradă. Dar ce vreau să evidenţiez din toată povestea mea, este faptul că tot trecutul meu de la ţară şi nu numai, m-au determinat să risc mai mult şi să îmi iau viaţa în mâini. Să încerc la propriu să dau viaţă visurilor mele, să pictez acel tablou despre care îmi tot spunea un vechi prieten, să îmi ofer viaţa pe care mi-o imaginam în pauzele de masă dintre sesiunile de săpat şi muls vaci. Am ales să risc totul, relaţiile cu prietenii şi cu familia, siguranţa mea, totul. Totul pentru a-mi îmbunătăţi viaţa. Ştiam că mă vor ierta mai târziu atunci când aveam să reuşesc. Când eram mici, eu şi fraţii mei, 6 în total, ne făceam planuri legate de hectarele de pământ pe care le aveam şi de numărul de animale pe care le deţinem, pentru că era singura realitate pe care am cunoscut-o şi singura resursă pe care credeam că o avem. Acum ne facem planuri la un alt nivel, pentru că am schimbat realitatea, şi am descoperit că avem nenumărate talente şi resurse interioare”, a precizat Roxana Medan.

Plecarea…

În momentul în care a ales să fie „artist de stradă”, Roxana Medan şi-a dat seama că în faţa ei s-a deschis o lume total diferită. Era un loc de muncă în care îşi manifesta creativitatea, dar care îi oferea libertate. „În primele 40 de zile am dus constant două lupte. Prima era lupta cu neîncrederea în mine, şi nesiguranţa a ceea ce făceam, iar a doua era lupta cu poliţia, societatea şi familia. Ambele lupte le-am câştigat abia un an mai târziu, când aveam să reiau experienţa. Am păşit extrem de încet şi nesigur, spre marea aventură. Am ales un orăşel turistic din sudul Italiei, şi după ce am mai privit în stânga, în dreapta, şi am mai întrebat, mi-am încropit un mic „birou” cu caricaturi. De fapt aveam două scăunele pliabile, un şevalet, bandă adezivă, hârtii, creioane, câteva caricaturi, şi o geantă de umăr unde la final de seară adunam toate acestea. Aaa, şi aparatul foto. El mă sprijinea moral, când eram deprimată sau speriată, făceam o poză. Asta mă relaxa, pe moment. În prima lună am câştigat ceva mai bine faţă de cât aş fi câştigat dacă aş fi rămas în ţară, însă la final după ce am pus în balanţă câştig-cheltuieli, aceasta înclina mai mult înspre cheltuieli. Primul meu gând a fost: „dacă asta înseamnă să fiu artist de stradă, nu cred că mai vreau să continui”. Însă am continuat, nu din perseverenţă, ci din ruşine. Ruşine faţă de mine şi ruşine faţă de familie. Le spusesem că merg în Italia să fac pe artista de stradă. Nu aveam curajul să mă întorc înfrântă. În a două lună am descoperit raiul. Din vorbă în vorbă cu necunoscuţi, am dat peste un alt orăşel, plin de turişti şi de artişti de stradă. Financiar am fost mulţumită la final de lună, şi mă simţeam de parcă am dat peste o găină cu ouă de aur. Dar de fapt acestea erau numărate.
În luna septembrie m-am întors acasă. Planul era să stau câteva zile acasă şi pe urmă să îmi continui călătoria. Însă după cum aveam să aflu, e nevoie de multă determinare, curaj, şi focus pentru a te menţine prezent şi a duce la îndeplinire un plan. Da, la mai puţin de un an de la experienţa avută pe stradă ca şi artist am devenit instructor de aerobic. Ajunsesem în cel mai înalt vârf de până atunci, ca şi satisfacţie şi linişte interioară. Dar totuşi, am ales să renunţ momentan la lucrul care îmi furniza atât de multă energie, deoarece ştiam că lucrurile pe stradă nu s-au încheiat pentru mine încă, şi că strada mă va ajuta să îmi îndeplinesc visul de a avea un refugiu liniştit. Un loc unde să te retragi tu cu gândurile tale, după o zi în care ai interacţionat cu cel puţin 100 de persoane, fiecare cu o stare de spirit diferită de a ta. Spre deosebire de anul trecut, acum am o cameră spaţioasă, o bicicletă cu care să-mi car şevaletul şi scaunele, şi câţiva prieteni cu intenţii bune.

Caricaturistă în Roma

ARTIST DE STRADAZilele trec. Lunile la fel. Revin în ţară pentru mici evenimente cu caricaturi, însă mă întorc repede îna­poi. Sunt prea încântată de lupta câştigată cu vechea Roxana, ca să mai stau locului. Acum sunt mult mai încrezătoare în forţele mele. Ştiu cine sunt, unde îmi este locul, unde mă simt bine şi de ce fel de persoane trebuie să mă înconjor ca să mă încarc pozitiv. Datorită faptului că am stat singură aproape 4 luni, într-un loc străin, unde am fost nevoită să iau totul de la capăt, acum sunt mult mai conştientă de mine şi de propria personalitate. Reuşesc să mă înfăţişez celorlalţi exact aşa cum sunt eu, fără teamă de judecată sau respingere. Toate aceste lucruri au venit ca un bonus pe durata călătoriei mele. Călătorie cu final deschis, deoarece încă nu s-a încheiat aventura. De fapt, simt că abia acum începe… În prezent mă aflu în Roma, unde sunt artist de stradă, o femeie între bărbaţi, încercând să îmi câştig locul şi să muncesc, ca să îmi pot realiza visul. Vis aflat doar la un an distanţă. Nimic nu mă mai sperie, pentru că am văzut că am în mine toate resursele necesare pentru a câştiga. Dacă am reuşit să supravieţuiesc şi să îmi câştig locul, ca şi artist de stradă în Roma, acum simt că pot să obţin orice. Pentru mine a fost o probă de foc, presărată cu nopţi de plâns, momente de teamă şi panică, singurătate. Cred că niciodată nu m-am simţit mai pierdută, mai abandonată, mai singură. Dar timpul vindecă tot, şi m-a vindecat şi pe mine. M-am „călit” şi am dus teama la un alt nivel!

Impuls pentru tinerii la început de drum

Tânăra îi îndeamnă pe tineri să nu uite: „cu toţii ne naştem într-o sticlă, însă diferenţa o face cine are curajul să arunce dopul, şi să iasă de acolo. Credinţele altora nu trebuie să fie neapărat şi ale tale, nu împrumuta prejudecăţile altora, ci încearcă să filtrezi realitatea direct prin inima ta”, a concluzionat Roxana Medan.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.