Eminesciana • REGINA ELISABETA şi MIHAI EMINESCU

0
1166

Regina Elisabeta (1843-1916) a fost o scriitoare de succes, cunoscută şi ca protectoare a artelor şi literelor. Ea îşi luase chiar şi un pseudonim – CARMEN SYLVA („Cîntul Pădurii”) – dat în vileag, „ale cărui consonanţe latine aminteau de supuşii săi, şi începu să publice cu o disciplină germană între două şi trei volume pe an” (Annemaria Podlipny-Hern, „Carmen Sylva”, Ed. Solnnes, Timişoara, 2001, p.9).

1. Carmen Sylva – admirată în Europa

În cursul vieţii a publicat peste 60 de volume, care au apărut în vreo zece limbi, ca şi sute de articole în toată Europa.
După cum scrie autoarea citată, lucrările sale – „unele adevărate bestseller-uri, au fost încoronate cu premii ale unor academii din lume, inclusiv Academia Franceză i-a premiat „Cugetările unei regine” publicate în 1888. Scriitorul francez Frederic Mistral a numit-o „protectoarea şcolii sale literare”.
Nicolae Iorga menţiona în scrierile sale că „regina vorbea româneşte cu o perfectă stăpînire şi chiar cu o deosebită eleganţă”. Între reginele României, doar Maria, soţia regelui Ferdinand a avut astfel de preocupări literar-autobiografice. Una din soţiile regelui Carol II – Elena a fost insensibilă la creaţia memorialistică şi artistică, iar regina Ana, soţia regelui Mihai, în anii îndelungaţi de căsnicie, n-a catadicsit nu să-şi scrie amintirile, dar nici cel puţin să înveţe, cît de cît, limba română!

2. Protectoare a artiştilor şi scriitorilor

Revenind la regina Elisabeta, trebuie spus că se simţea în largul său nu numai în rîndul scriitorilor, ci şi al muzicienilor, patronînd cu cel mai viu interes concerte simfonice, ajutîndu-i pe cîntăreţi să se perfecţioneze în străinătate, conferindu-le burse. Îl preţuia în mod deosebit pe George Enescu.
Ea însăşi poetă cu certă vocaţie, regina Elisabeta i-a preţuit pe poeţii vremii sale, între ei cel mai iubit de ea fiind Vasile Alecsandri (1818-1890), cel care a compus versurile „Imnului regal”, fiind premiat în 1878 la Montpellier pentru „Cîntecul gintei latine”. Această distincţie – cea dintîi obţinută de un scriitor român, a stîrnit în ţară o imensă emoţie, confirmîndu-l, o dată mai mult, în postura de „bard” al naţiunii. În 1885, Alecsandri a fost numit ministru plenipotenţiar la Paris, unii critici literari contestîndu-l, alţii supunîndu-l unei nemeritate comparaţii cu Eminescu. (Dicţionar de literatură română, Ed. Univers, 1979, p. 14).
Regina a fost cea care a făcut primele traduceri ale liricii româneşti în germană, pe primul loc aflîndu-se Eminescu, Alecsandri, creaţiile populare.
Cea mai mare parte a traducerilor sale în româneşte – cu excepţia celor datorate lui George Coşbuc, Şt. O. Iosif sau Adrian Maniu – au fost realizate de „literatori amatori”, care au adus prejudicii operei sale.

3. „Sentimentul unui zeu servit de o muritoare”

Regina a avut o afecţiune literară şi o preţuire fără margini faţă de poetul Mihai Eminescu. De altfel, tînărul Eminescu a scris, cu ocazia încoronării, un poem dramatic intitulat „Povestea”, în care regina era imaginată ca o stea boreală, fiica regelui Nordului şi a reginei Miazănoapte, care, dispărînd din cercul artistic, apare ca „Mireasa cea frumoasă a Domnului unei ţări”.
Între 1876-1878, Elisabeta se adresa lui Mihai Eminescu să-i traducă poemul dramatic pastoral  „Vîrful cu dor”. Acest poem îi va inspira lui Eminescu capodopera „Mai am un singur dor”. Cei doi – regina şi poetul – şi-au tradus reciproc poeziile. Astfel, traducerea poeziei „Melancolie” a fost prima transpunere a lui Eminescu într-o limbă străină (1878), iar peste un an, marele poet i-a tradus „Vîrful cu dor”, care a avut premiera în 1879 la Teatrul Naţional din Bucureşti.
În jurnalul ei, Elisabeta aminteşte de o întîlnire, în cadrul unei „societăţi” de literaţi şi artişti, în care l-a servit pe Eminescu cu o ceaşcă de ceai: „A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie … Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare” … În toată viaţa mea el a ră­mas pentru mine imaginea poetului însuşi. Cînd i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci”. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, pînă la REGELE POEZIEI ROMÂNEŞTI.

Eminescu4. Eminescu a refuzat distincţia „Bene merenti”

Regina a rămas întreaga ei viaţă o admiratoare a lui Eminescu, iar în perioadele sale cele mai sumbre l-a sprijinit cu discretă generozitate. Prin traducerile ei din lirica marelui poet, a contribuit la pătrunderea sa în literatura universală. (A.P. – H, Carmen Sylva, p. 62-63).
Profund mişcată de sărăcia în care se zbăteau unii scriitori sau artişti, Carmen Sylva nu o dată a trecut peste rigorile protocolului şi l-a influenţat pe regele Carol I să acorde distincţii „Bene Merenti”, însoţite de pensii sau ajutoare băneşti. Dar intenţia reginei nu a fost întotdeauna înţeleasă de rigurosul rege prusac.
O astfel de distincţie regina a încercat, în timpul unei întîlniri la Palat, să-i acorde pentru ajutor bănesc şi lui Eminescu. Acesta, opunîndu-se cu demnitate, considerîndu-se ofensat, a refuzat toate invitaţiile ulterioare de a participa la întrunirile literar-artistice ale reginei. „Era poate în firea poetului – scrie Gabriel Badea – Păun în Biografia „Carmen Sylva – uimitoarea regină Elisabeta a României (1843-1916), Ed. Humanitas, 2012, p. 214-215). Cu toate acestea, regina a continuat, prin intermediul lui Titu Maiorescu, să-l ajute cu bani din caseta personală, atunci cînd Eminescu, bolnav, a plecat la sanatoriul de la Viena, ea „pretinzînd anonimatul”.
Acum, cînd la 15 iunie se împlinesc 128 de ani de la trecerea în eternitate a Luceafărului poeziei româneşti, cititorii „Graiului MM” se vor bucura şi de aflarea relaţiilor reginei Elisabeta cu „regele” poeziei româneşti şi universale. Care a fost şi rămîne, în pofida tuturor controverselor, geniul care s-a stins din viaţă la doar 39 de ani la un sanatoriu din Bucureşti, care şi-a scris opera nepieritoare pînă la vîrsta cristică de 33 de ani!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.