Mare noroc că există oameni idioţi! Funcţia idiotului este pozitivă. Petre Ţuţea spunea că: ,,dacă n-ar exista idiotul, n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea”. Bergson, fiind mai cuviincios decât Aristotel, zicea că democraţia este singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: ,,n-are criterii de selectare a valorilor”.
La noi la români, democraţia este atât de afânată, încât, ca şopârlele, se furişează la conducere şi ajung acolo tot felul de impostori. Am asistat mai ieri la ceva incredibil, la o mascaradă ce n-am crezut niciodată că se poate întâmpla. Cum este posibil ca ,,neamţul” să fie atât de batjocoritor cu noi, să dea girul ca Dragnea şi Tăriceanu să se joace de-a guvernarea unei naţii, care totuşi îşi exprimă specia în lume şi în Europa? Democraţia absolutistă seamănă cu un cimitir istoric.
Nici nu ne dăm seama în ce mare pericol suntem! Cum este posibil să dai învăţământul pe mâinile unui pesedist de serviciu şi nimic altceva. Pe ceilalţi nu-i enumăr, că nu-i cunosc, pesemne că sunt tot atât de ,,valoroşi”. Ei se vor afla în treabă. Pentru activiştii de partid, aflarea în treabă este o metodă de lucru.
Totuşi acceptăm, în retorica dialogului, că unele lucruri ne rămân inaccesibile, neputinţa te face să ridici doar din umeri, că n-ai ce face. La limită, suntem chiar dispuşi să recunoaştem că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decât noi şi nu o să lase lucrurile să decurgă aşa… Şi totuşi, simţi o culpă etică care te face să nu tolerezi teribilele ,,greşeli omeneşti” distincte de natura noastră umană. Mai avem o răspundere istorică. Mă gândesc la cuzişti, sturzeni, stolnici, brătieni şi manii, oare ei nu se răsucesc în mormânt? Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate, trebuie să fie la îndemâna tuturora. În materie de morală, trebuie să funcţionăm constant printr-o nedemontabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie a competenţei etice, într-o lume a cărei principală dezordine o tolerăm cu indiferenţă şi riscăm să ne obişnuim cu ea ca să devină ,,ordine”. În atitudinea cotidiană, mă gândesc ce trebuie să fac? Să purced la o nesupunere civică aş putea, sunt plătitor de taxe şi impozite! Să iau avionul şi să-mi cumpăr o mătură şi ajuns în Parlamentul României şi la Palatul Victoria ce să fac cu ea?
Prin rândurile de faţă, înţeleg să aştept prin ,,mişcare”, prin însăşi agitaţia mea, şi să sper că lucrurile nu pot rămâne aşa. La o adică, mă pot retrage sub autoritatea unui mic ,,moralist”. Iată ce spunea Tertulian la începutul secolului al III-lea, într-un mic tratat despre răbdare: ,,Astfel după cum aduce mângâiere discuţia despre un lucru de care nu ne putem bucura – asemeni bolnavilor care, fiindcă le lipseşte sănătatea, vorbesc mereu despre binefacerile ei – la fel eu, preanefericitul, întotdeauna bolnav de patima nerăbdării, în mod necesar suspin, chem şi mă rog pentru sănătatea răbdării pe care nu o posed”.
Teo MOLDOVAN, Sarasău
