• „Clujul meu” (ediţie integrală), de Petru Poantă, Editura Şcoala Ardeleană, 2016
Deşi nu suntem locuitori ai Clujului, lucrarea lui Petru Poantă poate interesa prin prisma modului în care acest oraş, în calitate de capitală a Ardealului, ne-a influenţat viaţa. Autorul adună, într-o ediţie integrală, studii publicate de-a lungul timpului.
Realizând o riguroasă documentare, Petru Poantă reuşeşte să ofere informaţii inedite despre Cluj-Napoca, din momentul destrămării Imperiului Austro-Ungar până în zilele noastre. Ceea ce încântă în această lucrare este faptul că ea nu se constituie ca un şir de date, ci transmite o puternică încărcătură emoţională, derivată dintr-un soi de mândrie, cea a apartenenţei de un loc exemplar. Amănuntele sunt cele care colorează şi, cu ajutorul acestora aflăm, de pildă, cum strada Avram Iancu dezvăluia pe la 1920 condiţia socială a localnicilor printr-o regulă bizară: burghezii frecventau latura cu catedrala, oamenii simpli se deplasau pe celălalt trotuar.
Cititorul va descoperi un Cluj interbelic cosmopolit, efervescent, cu o economie dinamică şi o viaţă universitară fondată de oameni şcoliţi în universităţi europene. De la provenienţa numelor cartierelor, la fabrici-etalon (cum ar fi Dermata, cunoscută ulterior sub numele de Clujana) până la personalităţi marcante, de genul lui Sextil Puşcariu, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Iuliu Haţieganu sau Emil Racoviţă, paginile cărţii descoperă interesul oamenilor de a lupta pentru a lăsa ceva în urmă, pentru a intensifica viaţa socială, culturală, medicală. E o muncă de pionierat, făcută cu sacrificii, dar şi cu satisfacţii.
În cu totul alt registru se înscriu mărturiile despre construirea Casei studenţilor, adevărat catalizator cultural, sau despre perioada optzecistă. Localuri faimoase, în care scriitorii socializau, redacţiile revistelor „Steaua”, „Tribuna”, „Echinox”, viaţa boemă influenţată de principiile raţionalizării comuniste sunt fundalul unor întâmplări aproape magice. O adevărată galerie de portrete este conturată în tonuri vii, în tuşele groase pe care cunoaşterea personală le îngăduie. Să amintim doar de maramureşenii Dumitru Fărcaş şi Augustin Buzura, dar să nu-i uităm pe A. E. Baconsky, Aurel Rău, Mircea Zaciu, Ioana Em. Petrescu.
Deşi o lucrare voluminoasă (cartea are 438 de pagini), „Clujul meu” se citeşte cu aviditate, cu o oarecare febrilitate pe care incursiunea culturală în acest spaţiu al cristalizărilor intelectuale o permite.
• „Legile copiilor”, de Ian McEwan, Editura Polirom, 2014
Trăim într-o lume dominată de legi, dar asta nu înseamnă că totul e limpede şi lipsit de neprevăzut. Acest lucru îl demonstrează şi Ian McEwan în cartea sa „Legile copiilor”, apărută la Editura Polirom, în 2014.
Personajul principal, Fiona Maye, e judecătoare la Hight Court. Viaţa ei personală e complicată de un soţ dornic de aventură, dar ceea ce o preocupă cu adevărat e viaţa profesională. Aici e tărâmul marilor întrebări, al dificilelor decizii care o frământă zi şi noapte.
Autorul istoriseşte două poveşti diferite, două cazuri pe care judecătoarea trebuie să le rezolve, strecurându-se printre legi, îndoieli, victorii aparente şi remuşcări.
Primul caz este al unor gemeni siamezi ce trebuie despărţiţi cu preţul sacrificării unuia dintre ei. Al doilea caz este cel al lui Adam Henry, un tânăr minunat, dar suferind. Pentru că e minor (are doar 17 ani şi 9 luni) şi Martor al lui Iehova, iar tratamentul ar necesita transfuzii de sânge cu care părinţii nu sunt de acord, Fiona trebuie să decidă care e opţiunea corectă.
Cititorul trebuie să ştie că Ian McEwan e un narator de excepţie, ce foloseşte eficient arcul poveştii, adică nu utilizează o naraţiune liniară, ci cunoaşte turnuri semnificative, astfel încât cititorului îi e aproape imposibil să intuiască finalul.
Cartea se remarcă prin autenticitatea pe care o degajă, prin suflul viu, puternic, impresionant.
Poate fi găsită în librării sau pe rafturile Bibliotecii Judeţene.
Gabriela MEDAN
