(19 decembrie 1956 – 16 iulie 2017)
Am făcut cunoştinţă cu lucrările Mariei Mariş Dărăban în anul 1995, prin expoziţia organizată la Secţia de Artă a Muzeului Judeţean din Satu Mare. La vernisaj a fost lume câtă frunză şi iarbă. Abia a doua zi am găsit spaţiu şi timp pentru a privi în linişte exponatele.
Maria Mariş Dărăban s-a născut în localitatea Apa, judeţul Satu Mare. Talentul ei dat de natură a fost remarcat încă din şcoala gimnazială, după cum îşi aminteşte fostul ei profesor de desen de la şcoala gimnazială din localitate, Nicolae Pop, sau cum mărturiseşte Maria mai târziu într-un interviu: „Îmi amintesc că atunci când eram copilă desenam în nisip. Umblam desculţă prin iarbă şi încercam să desenez umbrele”. Şi, spre norocul nostru, contemporanii ei, a optat în viaţă pentru ceea ce i s-a potrivit mai bine. Greul vieţii n-a ocolit-o. Chiar şi greul dătător de bucurii – „nu-i uşor, cu tablourile-n spate, să parcurgi mări şi ţări” – spune într-un alt interviu. Intensitatea unor sentimente şi tăcerea pânzei albe erau provocări pentru Maria: „Pânza mă provoacă întotdeauna. Intru în ea ca prin dans, mă acaparează, mă cuprinde pe coordonate de nimeni înţelese. Uneori nici eu nu le înţeleg. Eu doar dansez… Îmi pregătesc ţinuta interioară prin dans, prin poezie şi prin muzică. Poezia este o parte a metaforei luminii rostite în cuvânt cald”.
Maria a absolvit Liceul de Artă din Baia Mare, iar în anul 1979 Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. A fost membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi a Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici (din anul 1992), precum şi membră a Association Culturelle Terres des Arts, Franţa, din anul 1994.
După Sabin Bălaşa, de care a fost impresionată, Rembrandt a fost un pictor de referinţă pentru ea, prin „roşul în roşu, ton în ton”. Uneori, Maria pictează verde în verde, acest ton în ton, sau „izbucneşte în galbenuri, rozuri”, după cum ne spunea la vernisajul expoziţiei din 2014 de la Baia Mare.
Sursele ei de inspiraţie mărturisite dar sesizate şi de privitori au fost lumina şi culoarea puse în peisaje, flori, portrete. Era interesată mai mult de cromatic şi mai puţin de figurativ. La Muzeul Naţional Cotroceni, încerca să motiveze numele expoziţiei „Amprente”: amprenta luminii, amprenta culorii, amprenta sentimentelor. Nici cele 50 de portrete ale expoziţiei personale din anul 2001 de la Galeria de Artă U.A.P. din Baia Mare nu sunt lucrate într-o unitate plastică seacă. Culorile portretelor, prin puterea artistică a Mariei, au împrumutat o parte din sufletul modelului. Parcă a intrat în universul interior al personajului şi a făcut să-l vedem şi noi.
În Filipine, a avut parte de o furtună puternică, un taifun, care creează disconfort, oboseală. Întoarsă acasă, s-a liniştit, oboseala acumulată s-a risipit la vederea florilor şi în liniştea de la Apa, a crezut că a uitat de intemperii. Apoi, dintr-o dată, şi-a reamintit de furtuni, dar de data aceasta cu puterea de a picta. Ea încerca să picteze „ecoul, nu tăcerea, urcuşul, nu scara”.
Ea a pictat luminile deşertului, luminile Granadei. Pentru că fiecare spaţiu, loc, obiect, apa mării, spunea Maria, are altă lumină, un alt contrast, altă culoare. Ea a riscat, cu final reuşit, armonii dintre culori pe care unii pictori le evită. De exemplu, mov cu verde. Luminile din expoziţia din 2014 au venit, spunea Maria la vernisaj, din luminile Parisului, ale Spaniei, ale Vaserului şi au fost pictate din primăvară, până-n toamna acelui an. De aceea unele lucrări mi se par adevărate naraţiuni vizuale.
Maria Mariş Dărăban a reprezentat România la festivaluri internaţionale. La Atena a luat medalia de aur. A câştigat numeroase premii, diplome, distincţii dar mai ales a câştigat inimile şi admiraţia celor care au avut ocazia să o cunoască pe ea sau lucrările ei. Aş pomeni aci, şi nu doar pentru originalitatea formulării lui, premiul acordat de Consiliul Judeţean Maramureş în anul 2011: „Singurul artist plastic maramureşean care trăieşte din şi pentru pictură”.
Nu ştiu ce este mai puternic, regretul că am avut parte de prea puţine expoziţii ale Mariei, sau bucuria că a reuşit să ofere multor pământeni din frumuseţile culorilor ei.
Maria Mariş Dărăban a pornit în lume având următorul crez, după cum îi mărturiseşte într-un interviu scriitorului Augustin Cozmuţa: „Oricare dintre noi, artiştii, trebuie să credem, pe orice meridian am trăi, în orice cetate a lumii, mai mult sau mai puţin cunoscută, că lumea este a noastră, a fiecăruia. Avem loc fiecare pe simezele lumii”. Interviul se intitulează: Avem artişti care merită să expună oriunde în lume, a fost realizat în anul 1997 şi se încheie astfel: „În pictură nu mă voi schimba, ştiu ce am de învăţat şi de făcut în artă, doar am deprins că trebuie să lupt singură şi să cred în ceea ce fac”.
Când Maria revenea la Baia Mare de pe meridianele lumii, vestea se răspândea iute, ca un suflu: s-a-ntors Maria din…, vine să ne povestească cum a fost… Şi povestea frumos despre picturile ei, despre bucuriile provocate de lucrările ei, despre familia ei frumoasă, despre cel mai minunat loc de pe planetă – casa şi atelierul ei de la Apa, sau atelierul de la Baia Mare. Maria era un labirint al gândului şi al ideilor frumoase, ştia să pună de-o întâlnire agapică. Poate de aceea, la momentul de adio din 19 iulie 2017 de la Apa s-au adunat o mulţime de oameni, dar mai ales foarte mulţi băimăreni.
Maria GÂRBE
