M-au întrebat mulţi prieteni, m-am întrebat şi eu: de ce poezie la Deseşti? De ce atâta consecvenţă, aproape miraculoasă, care ne-a făcut pe câţiva entuziaşti să nu avem rupturi în aceste întâlniri, devenite astăzi de notorietate. Dacă aş vorbi într-un registru astrologic, aş spune că aşa s-au aliniat planetele. Cum nu mă încearcă un asemenea domeniu, rămân la ideea că poezia la Deseşti a încolţit din încăpăţânarea unor oameni, care s-au ocupat cu făptura visului. Printre care m-am numărat. Am fost cu ideea. Dar de unul singur nu faci nimic într-o asemenea aventură.
Am pornit la drum cu Vasile Pop-Taina, Andrei Făt şi câţiva dascăli luminaţi de la şcoală. Învăţătorul Petre Verdeş primea oaspeţii cu energia jocului întrupat în copii. Nu uit nici îndemnul dascălului Vasile Fodoruţ, care ne-a fost gazdă în livada lui de După Vale. Generos şi deschis la idee s-a arătat primarul comunei din acea vreme, Gheorghe Tupiţă. Inclusiv pentru deschiderea sălii “Nichita Stănescu”, atunci, unică în ţară. Şi familia preotului Sigartău ne-a fost aproape. Şi parte din oamenii satului. Credeam, în taină, că poeţii pot înfrumuseţa satul natal. Deoarece “poeţii scormonesc adâncul şi scot numai piatră preţioasă, sfredelesc viitorul şi-l fac prezent, înviorat de chipul şi lumina lui Dumnezeu, pe care şi-l ştiu apropia. Ei sunt aceia care, alături de profeţi, deschid drumuri noi şi fac din viaţa noastră o mândrie de eroism al suferinţei” (Ernest Bernea).
Era în anul 1979. Ion Ardeleanu Pruncu, directorul Casei de Cultură Sighetu Marmaţiei, mă stârnea să mutăm o seară a festivalului sighetean într-un sat. El a încercat la Vadu Izei şi Sarasău. Dar aveam nevoie de durată. Şi un nume sonor. Am oferit satul Deseşti şi numele lui Nichita Stănescu. Am plecat la Bucureşti să-l conving pe marele poet (îl cunoşteam din studenţie) să urce pe trupul ţării, în Maramureş. Omul care a depus garanţie pentru minunata călătorie în Nord a fost Laurenţiu Ulici, critic şi istoric literar, cu rădăcini paterne în Rona de Jos. Atunci, Laurenţiu a făcut pasul reîntoarcerii acasă. S-a descoperit pe sine prin noi. A reluat legătura, concret, cu obârşia paternă.
Cu o mare şi discretă diplomaţie omenească, cu autoritatea lui critică, s-a implicat în Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Şi cu un spirit sincer, parcă multiplicat, şi la Deseşti. Prin el a sporit aura întâlnirilor din satul de pe Valea Marei. Când în acea seară de octombrie 1979 i-am propus lui Nichita să devină simbolul poeziei la Deseşti, iar poetul a acceptat, Laurenţiu a fost primul care a văzut în acest sat un Centru Naţional, chiar european, al Poeziei.
În 1986 l-am invitat pe Marin Sorescu la Deseşti. Marele poet din Bulzeşti a acceptat întrucât spiritul lui Laurenţiu se instalase în sat, dar şi în conştiinţa multor scriitori. Deseştiul, ca sat, a devenit pentru Laurenţiu Ulici o reşedinţă a poeziei naţionale. Deşi după Revoluţie a intrat în politică, nu a lipsit niciodată la întâlnirile din Nord. Era pentru noi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România.
Sistemul lui de comunicare cu noi era ludic, iar în garantarea noilor valori lirice nu prea a dat greş. Aici, în Nord, s-au făcut mari confirmări ale poeziei contemporane. Spiritul lui Laurenţiu era tutelar. Devenise o călăuză, un stâlp, o eliberare de îndoieli, dacă vreţi. Îşi reluase în posesie spiritul obârşiilor. Era un vizionar, dar ne îndemna să credem în timpul interior. Construia un Festival European în Nord: Sighetu Marmaţiei şi Deseşti, urmând să se cheme Europa, kilometrul zero.
Într-un dialog cu el îmi vorbea de certitudini. A trimis invitaţii şi au confirmat nume ilustre. Aşa puteam urca pe Uliţa Bisericii cu Umberto Eco, Valentin Rasputin, Gunther Grass, Ismail Kadare, Vaclav Havel, ori Arpad Goncz. Lista era lungă şi foarte serioasă. Laurenţiu pleca de la ideea că Festivalul de la Struga (unde Nichita a luat Cununa de Lauri) înseamnă pentru Macedonia mai mult decât toată industria, tot comerţul, toată agricultura macedoneană.
Proiectul mi se părea extraordinar. Vă daţi seama ce importanţă avea satul nostru în memoria acestor scriitori? Dar în anul 2000, toamna, s-a întâmplat nefericita ruptură între el şi lumea pământeană. Laurenţiu Ulici s-a stins din viaţă. A fost doliu în lumea scriitorilor. Doliu şi la Deseşti. Mama Doca, care ţinea la Domnul Ulici ca la un om al casei, a pus să se tragă clopotele satului de joi până duminică. Spiritul lui Laurenţiu Ulici a rămas la Deseşti. Îl regretăm mult. Dar eu regret şi că nu am urcat pe Uliţa Bisericii din Deseşti la braţ cu Umberto Eco, Vaclav Havel, Ismail Kadare, ori Valentin Rasputin. Numai Laurenţiu ne putea face o asemenea nobilă bucurie.
Festivalul continuă. Am ajuns, la Deseşti, la ediţia a XXXIX-a. Astăzi l-am văzut pe Laurenţiu urcând spre biserică. Parcă ne căuta. Era spiritul lui, întrupat într-o necuprinsă cămaşă de doliu.
