Bătălia de la Stalingrad (1942-1943) este considerată cea mai sângeroasă şi mai mare din istoria omenirii. Încleştarea a fost marcată de o brutalitate fără seamăn şi de lipsă de grijă pentru populaţia civilă. Acolo, armata română a suferit o severă înfrângere: 158.854 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Tragedia ne urmăreşte până astăzi.
La sfârşitul lunii septembrie, reprezentanţi ai MApN şi ai Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor s-au aflat în regiunea Volgograd, mai precis la Rossoska, pentru reînhumarea a 345 de militari români. Ni se spune că autorităţile ruse şi române au colaborat pentru a aduce pietate onoarei militare. Numai că această exprimare rămâne protocolară.
În primul rând, m-a izbit, ca o palmă dată chiar onoarei, şirul jalnic al cutiilor de carton, ici-colo cu însemn tricolor. Pentru mine, sicriul pe o cutie de carton înseamnă o manifestare pripită. Cei care sprijină această imagine a cutiilor de carton în care s-ar afla osemintele militarilor români ne spun că este o modalitate acceptată la reînhumarea osemintelor. O fi, dar mi se pare nepotrivit cartonul fragil în asemenea împrejurări speciale. Ba aflu că ar fi un obicei militar sovietic. Generaţiile de astăzi nu prea ştiu ce a însemnat moartea pe front.
Mergeam spre Zvolen, cu un grup de veterani de război din Maramureş. Pe drum, am auzit numeroase poveşti despre viaţă şi moarte. La mormântul poetului-erou Ion Şiugariu, unul dintre veterani îşi amintea că în timpul îngropării morţilor inamicul înceta atacul. Asta se întâmpla de ambele părţi. Apoi venea din nou moartea. Alături de cimitirul românesc, la Zvolen se află cimitirul ostaşilor sovietici, căzuţi în luptele din Munţii Tatra. Risipă de marmură şi obeliscuri înalte.
Iar văd în faţa ochilor acele cutii de carton cu oseminte ale militarilor români, puse laolaltă într-o groapă comună a cutiilor de carton. Nu am amănunte despre felul în care au fost deshumaţi ostaşii români, dacă au fost identificaţi, ce conţineau acele cutii de carton. Oase? Pământ? Cert este că a fost dus pământ în Rusia din ţarina română. Un preot a oficiat slujba de reînhumare.
La 75 de ani de la bătălia Stalingradului, s-au plătit poliţe ce ţin de politica actuală. Se ştie de partea cui era atunci armata română. Ambasadorul român la Moscova, Vasile Soare, mărturisea că partea rusă n-a răspuns solicitărilor părţii române. Reînhumarea a stârnit reacţii negative în rândul veteranilor de război şi a localnicilor din Volgograd, care spuneau că „militarii români nu merită onoruri militare”.
Administraţia locală a asigurat delegaţiei române doar mijloace de transport şi aparatură audio. Deşi a solicitat din timp gardă de onoare, partea rusă n-a răspuns solicitărilor. Ambasadorul nostru a fost întrebat de presa locală dacă se încearcă o rescriere a istoriei şi de eroizare a militarilor români care au atacat Stalingradul. A răspuns că nu dorim altceva decât să ne pomenim morţii din războiul din Rusia.
Dmitri Rogozin, vicepremierul Federaţiei Ruse, a ordonat ca reînhumarea militarilor români să se facă fără onoruri militare (ne este cunoscut pentru vorbele sale otrăvite). Totuşi, voluntarii Asociaţiei Memoriale Militare au sprijinit găsirea militarilor români. Dacă tot au fost deshumaţi şi nu sunt doriţi în pământul străin, de ce n-au fost repatriaţi? Să împlinească credinţa episcopului Inochentie, că nu poţi învia decât din pământul patriei tale.
Poate sunt alte uzanţe. Noi cinstim cum se cuvine memoria ostaşilor sovietici, a se vedea cimitirul din Sighetu Marmaţiei. Mi-am adus aminte de romanul al lui Ernesto Sabato „Despre eroi şi morminte”, o poveste despre iubire şi moarte, despre forţa de distrugere a răului şi puterea omului de a se salva prin creaţie. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe toţi militarii români căzuţi la Stalingrad şi la Cotul Donului!
