Trei generaţii

0
251

Realitatea este una dintre cele mai bune dăscăliţe. Te învaţă să primeşti lumina lumii, te dezvaţă de prejudecăţi, îţi sugerează că nu este bine să gîndeşti în clişee, că nu este potrivit să pui pe un perete nostalgic un tablou în care, cum este firesc într-un tablou, stau încremenite aceleaşi personaje. Aceste gînduri le-am desprins dintr-o întîmplare recentă a satului Deseşti despre care am scris o viaţă de om născut pe Uliţa Bisericii. Adică un grup mic de intelectuali în frunte cu preotul satului Ioan Ardelean, am încercat să întoarcem lumea cum a fost. Nu în rău ci în bine. De hramul bisericii „Sfînta Parascheva” cînd prin datină se întorc şi cei plecaţi acasă la nea­muri ori vin în ospeţie prieteni de departe, să nu fie doar clişeul ştiut – liturghia şi apoi ospeţia în casă – ci să vedem ce a mai rămas în memoria latentă a locuitorilor. Constatarea că satul se răreşte prin plecarea celor mai tineri în lumea largă rămîne în ecuaţia ştiută a lumii în schimbare. Apoi se mai mută sub cruci fără să vină alţii în loc. Cum fenomenul se petrece în timpul vieţii noastre şi nu în timpul vieţii altora, nu ai cum să fii indiferent. Şi pui firesc întrebarea: încotro se îndreaptă satul în care te-ai născut? Satul maramureşean şi cel românesc. Cum îmi cunosc mai bine locurile prunciei îngrijorarea se răsfrînge la acest perimetru. Luat de lucirea lacrimii am jelit şi eu starea actuală a satului. Mai ales am scris despre oamenii puţini rămaşi care nu mai înving să lucreze pămînturile aşa cum trebuie. Te apucă supărarea cînd vezi pustiul hotarului satului. E uşor să-ţi explici de ce. S-a rupt veriga dintre cîmp şi grajd. Cîmpul este lăsat în odihna bălăriilor deoarece grajdul e gol. Oamenii care au rămas nu vor putea repede redresa starea agonică. Dacă pleci cu această imagine la drum ajungi lîngă un rîu care are doar un pic de apă. Dar să revin la întîmplarea de la Deseşti care are suficiente învăţăminte. În primul rînd m-a lecuit de marea disperare. A avut darul să deschidă o fereastră spre încrederea că nu e totul pierdut. Ne-am gîndit, cei care ne-am gîndit, ca pe fondul hramului să mai oferim celor din sat dar şi celor veniţi în sat o altfel de primire.
S-a dat ştirea în ţară şi în lume că va avea loc prima întîlnire (după atîta vreme) a fiilor satului. Uimitor de repede au reacţionat deseştenii la origini. Cei care nu au venit pe drumul pămîntului au folosit calea gîndului de a fi alături de cei rămaşi acasă. Apoi de bun augur s-a dovedit a fi prima ediţie a Conferinţelor de la Deseşti unde profesori universitari, artişti plastici, arhitecţi, etnologi au vorbit tocmai despre starea satului maramureşean. Sala căminului cultural plină cu săteni din Deseşti, Mara ori Hărniceşti. Adică din comună. Nici nu am ştiut cînd au trecut două ore. Am încheiat cu regretul că nu toţi cei dornici de a se descoperi în ideile lor s-au putut exprima. Asta deoarece Ansamblul Naţional Transilvania, legat de un program, a oferit un spectacol în nota ştiută de toţi. Prezenţa domnului Radu Boroianu, cu rosturi importante în cultura românească a dat eleganţă discursului. Sala căminului cultural a devenit un spaţiu expoziţional, cu lucrări din această vară din Tabăra de pictură, în care şi-au dat întîlnire arta şi solidaritatea. Cei pricepuţi în aprecieri în domeniul picturii au unit universuri plastice de la cei consacraţi în ale penelului la ucenicii cu gînduri mari. Dacă toate acestea au împodobit întîlnirea pentru mine revelaţia mi-au oferit-o cele trei generaţii de deseşteni care au reînviat cîntecul şi jocul local într-un mod unic dar mai ales conjugat cu încrederea că nu este totul pierdut. Trei generaţii s-au perindat pe scenă în faţa unei săli arhipline. Cei mici îndrumaţi de Ileana Matus, au oferit un spectacol unic al inocenţei care nu se va uita niciodată. Apoi au venit tinerii, siguri pe ei, orgolioşi în a demonstra ce pot. Cei mai în vîrstă instruiţi odinioară de învăţătorul Petru Verdeş, acum în Franţa, au dovedit că memoria jocului este de mare folos. Nu uit a spune că mi-a fost dat să văd costumul maramureşean în toată splendoarea lui autentică. Cele trei generaţii sînt o lecţie care se cere învăţată. Cele trei generaţii au fost polul luminat al manifestării. M-am convins că există energii în aţipire dar e nevoie să fie descătuşate. Nu e totul pierdut! Din acea putere lăuntrică a trezit sufletul să vorbească. De data aceasta au aprins focul părintele paroh, Viorica, Dana, Mihai, Măriuţa. Şi cele trei generaţii. De faţă a fost primarul şi viceprimarul. Flacăra lumina trei generaţii. Cîştigători au fost cei de faţă. Îmi spunea poetul Ioan Alexandru: Cînd vrei să te refaci sufleteşte, să iei puteri din adîncuri, să te încarci de slavă intră în Maramureş. Eu zic, de acum, şi la Deseşti unde trei generaţii îţi vor creşte fiinţa în lumina lumii. Eu am văzut cum soarele a răsărit dintr-o stîncă! Cine crede că Dumnezeu a înzestrat satul şi cu suflet are toate motivele să meargă mai departe.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.