Duminica, pe laiţa din centrul satului ori pe la porţi, se adunau cei mai însemnaţi de viaţă dar cu o memorie fidelă din trecutul lor. Detaliile erau motiv de poveste rotundă de te gândeai cât de frumos este înflorită amintirea. Am auzit fascinante întâmplări din război. Armata mai era un rezervor nesecat de poveşti. Mă uimeşte şi azi orgoliul unei prietenii bine închegate între foştii camarazi. Uneori definitivă. Trăgeam cu urechea mai ales când aduceau aproape poveştile despre partizani. Asta era cuvânt de import. Mai ales preferau cel de pribeag. (Ei îi spuneau prib ag). Repede înţelegeam că era vorba de fugarii pe păduri. Cum relatările aveau atunci şi o cheie esopică, am înţeles mai târziu cum să-mi răspund la întrebarea: de ce au fugit oamenii aceia pe păduri? Cei de pe laiţă spuneau cu o jumătate de gură motivul. Cei de care fugeau, ori veneau de la raion ori chiar se aflau printre ei. Ştiam bine că mulţi au plătit cu libertatea sinceritatea mărturisirii. Am reţinut cu precizie că tonul era unul admirativ pentru fugari. Cei mai curajoşi, care ştiau amănunte de pe uliţa lor demontau variantele oficiale. Pribegilor li se fabricaseră profile de hoţi, criminali. Să-i facă de poveste în lumea de acasă. Fascinaţia s-a cuibărit până astăzi în memorie deoarece venea cu personaje din imediata apropiere. Parascău din Budeşti era subiect de poveste din partea celor care l-au cunoscut. A umblat cu feciorii în şezători ori la coasă, în hotarul satului. Se ştia exact casa în care a fost împuşcat fiind trădat de o femeie. Cine l-au executat? Slujitori din trupele speciale, de securitate ale regimului venit de la Moscova. Vânau păsări pribege. Ştiu şi eu locul de pe drumul spre Breb. Ori Frunzilă, un pribeag care a ispăşit o pedeapsă că nu s-a împăcat cu noii cârmuitori. L-am cunoscut, după închisoare, pe când lucra şofer la Cavnic. Apoi fraţii Popşa din Ieud, grupul Ion Ilban din Dragomireşti, ori celebrul Vasile Blidaru. Confratele Ştefan Bellu îmi spunea adesea despre curajul lui Alexa Bel din Cufoaia. Apoi Ilie Zubaşcu, tatăl prietenului şi poetului Ion Zubaşcu, care a fost ucis în timpul anchetei, la Sighet. Cei mai mulţi dintre pribegi au fost lichidaţi, alţii purtaţi prin închisori de unde au ieşit cu sănătatea şubrezită. Zeci de maramureşeni au opus rezistenţă regimului nou instalat cu sprijin de la Răsărit şi cu îngăduinţa Apusului. Erau tineri, foşti militari, elevi, preoţi, profesori, pădurari, studenţi ori simpli ţărani. Cum să uităm mişcarea primarului Borşei, Gavrilă Mihali-Ştrifunda care a luptat împotriva anexării Maramureşului la URSS? A fost arestat în munţi şi a murit în închisoare. Documentările de dată recentă au ajuns la concluzia că a fost vorba de luptători anticomunişti. Au crezut că pot opri tăvălugul care pornise spre România dinspre Răsărit. Reprezentând diferite clase sociale, orientări politice, etnii şi credinţe religioase, toţi aceştia nu pot fi batjocoriţi ori minimalizaţi de dragul unor ambiţii politice din prezent. De aceea declaraţia unui senator de mai zilele trecute mi se pare o obrăznicie deoarece a sfidat un patrimoniu de suferinţă şi de demnitate. Ce a spus domnul senator? Că „partizanii anticomunişti din munţi au slăbit capacitatea de apărare a României, iar acţiunea lor a fost îndreptată împotriva intereselor ţării”. Cred că este greu oricărui om cu puţină pregătire să înţeleagă aberaţiile senatorului Şerban Nicolae. Până la scrierea acestor rânduri, partidul din care face parte senatorul nu a avut nicio reacţie. După aproape trei decenii de decantare a istoriei recente, omul nu a priceput nimic, propun să ne întâlnim la Memorialul de la Sighet. Deşi am trăit şi eu în fostul regim, depun mărturie că până în ziua de astăzi cred că oamenii aceia au fost pe păduri convinşi că au o datorie pentru ţară. Că au trăit într-o aşteptare, cu atât sunt mai vrednici de respect. Domnule senator, pledaţi pentru mai multe ore de istorie!
