Sărbătorile sunt trăite de fiecare după cum îi este sufletul. Pentru unii înseamnă amintirile, bucuria gesturilor simple, reuniunea familiei, fapte bune, altruism, gânduri curate. Unii, să sperăm că nu sunt mulţi, rămân şi de sărbători cu frustrările, cu sufletul negru de invidie, cu judecăţi pe măsura fiinţei lor, schimonosite chiar şi în zilele de sărbătoare, când bucuria şi lumina ne înconjoară. Şi de ei trebuie să ne fie milă!
Am trăit în aceste zile multe momente de bucurie. Am participat la multe spectacole, i-am admirat pe protagonişti şi din nou gândul că nu ştim să ne bucurăm de ceea ce suntem şi de ceea ce avem. M-am bucurat de frumuseţea coconilor din Deseşti, am participat, cât mi-a permis timpul , la multe acţiuni dedicate Naşterii Mântuitorului. Am răspuns invitaţiei Asociaţiei Esperando de a veni la spectacolul lor. Şi nu ştiţi câtă bucurie li s-a văzut în ochi celor care au devenit artişti pentru o oră şi câtă recunoştinţă din partea lor şi a aparţinătorilor faţă de oamenii care lucrează la Esperando. Am plecat din sala Teatrului Municipal cu lacrimi în ochi, dar şi cu speranţa că bunătatea şi recunoştinţa n-au dispărut. Apoi am văzut exuberanţa liceenilor de la Colegiul „Vasile Lucaciu”, care şi-au propus să ne prezinte altfel ştiinţele, mai greu de înţeles, dar atât de necesare în lumea cunoaşterii şi inovaţiei.
Mai apoi, am intrat în lumea magică a Muzeului de Mineralogie, care mă fascinează de fiecare dată prin frumuseţea exponatelor. Aici, printre florile de mină, glasurile ARMONIEI au adus lângă cei prezenţi, îngeri şi oameni, cântând împreună Hristos se naşte…
Seara nu putea să se încheie altfel, decât cu un alt concert, susţinut de contratenorul Romeo Cornelius, la Biserica Romano-Catolică din Piaţa Cetăţii din Baia Mare. I-au stat alături Ionuţ Vartolaş, pian, şi Alexandru Onye, chitară acustică. A fost o încântare şi o binecuvântare.
De peste ocean, ca să fie noaptea lină, vin amintirile. Argumentând încă o dată că, indiferent unde te afli, dorul de casă, de familie, te încearcă. Iată ce scrie Anca, vecina noastră de pe strada Transilvaniei, nici ea, nici noi nemailocuind acolo.
„Copilărind în Baia Mare, Maramureş, am avut marea onoare să locuiesc alături de nişte oameni de excepţie, jurnaliştii Gheorghe şi Viorica Pârja, care îşi întindeau rădăcinile spre Ştefan Hruşcă şi Nichita Stănescu… Pe primul dintre ei, am avut onoarea să îl văd în casa lor, prin 1982…, iar Nichita scria tot pe atunci “de frigul culorilor ne îmbrăcăm în lumină, şi singura haină adevărată a noastră e străfundul ochiului nostru. În rest, suntem goi sau în dezbrăcare”… De atunci, nu există Crăciun fără Hruşcă, iar poeziile lui Nichita mi-au dat aripi să zbor spre infinit, să compun, să public la ziarul local din Mureş, judeţul meu adoptiv, să câştig un concurs de poezie, şi să visez departe… Fiecare iarnă mă aduce aproape de obiceiurile lăsate în urmă aproape cu 18 ani, când am trecut oceanul… Fiecare iarnă mă aduce aproape de iernile din Maramureş şi de troienele de zăpadă, de zilele în care nu aveam nici o grijă, decât aceea de a visa.
E vremea colindelor… miroase a cozonac în casă, departe de “casă”…, colindele au iz de gutui uitate pe dulap să se coacă…, iar mama şi tata sunt lângă noi, în ciuda timpului şi a distanţei…
Să ningă peste noi cu amintiri frumoase despre Crăciunul de-acasă, să fim mai buni, mai calzi, mai omenoşi şi mai binecuvântaţi. Vă iubesc, oameni buni!”
Şi noi vă iubim, oameni buni, şi vă dorim să aveţi sărbătorile în suflet şi dorul de casă în fiecare zi. Şi să nu uitaţi că fericirea ne-o construim singuri. Astăzi, mai mult ca oricând, să privim înapoi cu iertare şi în faţă cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă.
Crăciun fericit!
