„Filosoful nu mai este singur cu intimitatea filosofării sale, ci este în plus (…) o figură publică, la fel ca magistratul, preotul, medicul, negustorul (…), iar monstrul cu n+1 capete, care este mulţimea, începe să reacţioneze în faţa acestei noi realităţi.”
(Jose Ortega y Gasset, Originea şi epilogul filosofiei şi alte eseuri filosofice)
Teza are două părţi: filosoful şi mulţimea. Întâi vom analiza filosoful, apoi mulţimea, apoi vom încerca să vedem cum interacţionează cele două.
Filosoful este o necunoscută pentru public, precum necunoscută de mulţime este şi esenţa filosofiei. Dacă vom găsi esenţa filosofiei, atunci vom găsi şi identitatea filosofului şi rolul său în societate. Care este însă esenţa filosofiei? Filosofia înseamnă literalmente dragoste de înţelepciune, deci am putea spune că înţelepciunea este esenţa sa. Ce este înţelepciunea? Înţelepciunea în mod tradiţional este abilitatea de a judeca corect situaţiile de viaţă şi de a acţiona în consecinţă – aceasta este definiţia eticii, o parte a filosofiei. Înţelepciunea înseamnă totodată cunoaştere (gnoseologia, o altă ramură a filosofiei). Cunoaşterea este un teren extrem de întins, însă filosofia se ocupă mai degrabă de cum ne raportăm la ştiinţă şi cum o înţelegem. Finalmente, filosofia studiază cum ne raportăm la existenţa în sine – această ramură se numeşte ontologie. Alte subdiviziuni şi discipline sunt: logica, metafizica şi estetica.
Filosofia sau cu alte cuvinte ştiinţa ideilor. Metoda filosofiei se numeşte dialectică şi este procesul cognitiv prin care se încearcă să se ajungă la adevăr despre subiectul care este studiat. În mod ideal, filosoful nu trebuie să aibă nicio prejudecată, astfel ca privirea să-i fie clară. Mai mult, pune la îndoială orice prejudecată întâlneşte. Adevărul pe care îl descoperă îl poate surprinde, intriga, este mereu de interes vital în orice explorare, indiferent cât de îndepărtată, şi chiar şi un răspuns negativ îi va fi folositor. Filosoful e un explorator în lumea ideilor şi în cea a experienţelor. În cele din urmă, descoperă ceva, are o iluminare, o clarificare, o unificare a mai multor gânduri – care devin filosofia sa. Acesta este procesul de ascensiune în lumea ideilor despre care vorbeşte Platon în „Phaidon sau despre suflet”. „Republica” în schimb debutează cu verbul ”am coborât”, semnificând încercarea de a aplica cunoaşterea dobândită în domeniul concret. Filosoful este definit de filosofia sa, de tezele sale, teoria, logica, argumentele, dar şi de acţiunile sale. El încearcă să le unească pe cele două pentru a fi consistent cu sine. Aceasta este imaginea tradiţională a filosofiei şi a filosofului.
În epoca modernă, filosofia este o instituţie, prin universitate (mai ales). Ca atare, rolul ei constă în educaţia studenţilor şi în cercetarea ştiinţifică. Societatea a acceptat în cele din urmă filosofia ca parte a ei, la fel ca şi pe filosof. Relaţia cu societatea este complexă. Filosoful critică societatea şi în acelaşi timp e parte din ea. Scrie cărţi, apare în mass-media şi are opinii pentru a îmbunătăţi viaţa socială. Societatea a evoluat şi încearcă să ţină în frâu tendinţele distructive ale oamenilor şi ale conducătorilor, care în trecut se îndreptau şi către filosof. Societatea modernă acceptă criticile. Totuşi, societatea este în devenire şi păstrează ceva din reminiscenţele trecutului. Figura veche a filosofului era asemănătoare cu a şamanului care se detaşa de trib şi pleca singur în pădure, unde intra în contact cu spiritele şi aducea înapoi ceva valoros, de care să beneficieze comunitatea.
Acelaşi lucru se aşteaptă şi de la filosoful modern. Acesta este însă un filolog şi singurul lucru pe care poate să-l ofere este viziunea sa – ceea ce este suficient. Avem nevoie de hrană spirituală la fel de mult ca şi de hrană materială. Sana mente in sano corpore. Termenul englez este sanity, sănătate mentală. Societatea pare o furtună haotică şi nu doar în modurile extreme care apar în presă. Oamenii ascund multe nefericiri, ceea ce e aproape o normă. Ne îngrijim destul de puţin de suflet. Filosofia are şi reputaţia negativă de a fi vorbărie goală, sau că se ocupă de lucruri prea abstracte, fără aplicabilitate practică. Neglijarea sufletului nu-i un lucru practic. Am putea spune că lucrurile stau prost. Mulţi filosofi au scos acest lucru în evidenţă, unii în mod exagerat. Vestea bună este că omul poate să fie şi fericit. Fericirea este o stare de cursă lungă. Nu sunt foarte mulţi cei care sunt fericiţi în mod natural (copiii şi sfinţii). Ceilalţi dintre noi trebuie să ne educăm în acest sens. Filosofia este un posibil mod de a obţine acest lucru, chiar dacă fericirea din nefericire nu este funcţia sa principală. Într-adevăr, filosofia cară cu ea ceva greoi şi neplăcut. Pe lângă aceasta, este notorious de dificil să-i înţelegem mai ales pe filosofii vechi, dar şi pe cei moderni. S-ar vrea să evoluăm, să devenim supraoameni, însă acest lucru nu-i realistic şi poate că ar trebui să ne facem ţeluri mai mici. Studenţii sunt încăpăţânaţi şi dezinteresaţi din motivele pomenite anterior. Nu vedem filosofia ca pe o vocaţie, ci ca pe o treaptă pe calea carierei. Cei de care se va prinde ceva vor deveni probabil profesori. Dintre profesori, unul sau doi vor produce o filosofie originală, care azi nu mai trebuie să fie destinată doar publicului profesionist, precum ”Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant, deşi originalitatea nu exclude simplitatea, ci o filosofie pentru un public mai larg, pe înţelesul omului de rând care, dacă i s-ar prezenta nişte idei în mod plăcut, ar asculta. Distanţa dintre public şi filosof începe să se micşoreze, precum anunţa Jose Ortega y Gasset cu o jumătate de veac în urmă. Filosoful nu trebuie să fie nici pedantic, nici acuzator. Însă trebuie să spună adevărul.
Filosofia a devenit mai puţin idealistică şi mai aproape de realităţile cu care ne confruntăm. Pe lângă problemele noastre psihologice, emoţionale şi existenţiale, relaţionale, există probleme mai mari: de politică, de ştiinţă, de etică, de economie, de ecologie, care toate adunate sunt o povară prea mare pentru oameni. Aici este filosofia de ajutor, însă mai puţin pentru public şi mai mult pentru studenţii săi, care descoperă că societatea şi omul se confruntă cu aceleaşi probleme de când lumea, cu diferenţe de formă, fondul rămânând acelaşi.
Omul este o fiinţă complexă, nu şi perfectă, dar perfect capabilă să se înşele, având în vedere şi complexitatea lumii cu care se confruntă. În schimb, filosoful ar trebui să nu se înşele, căci pentru aceasta se pregăteşte şi este pregătit… Observăm lesne starea în care se află educaţia de azi. De ce ar fi în filosofie altfel? Dintr-un motiv simplu: tradiţia nu se schimbă, indiferent de vremuri, este perenă. Cărţile nu se schimbă, eventual interpretările se schimbă. Şi nici societatea nu se schimbă, decât la suprafaţă, omul rămâne esenţialmente acelaşi. Schimbările de suprafaţă ne fac să credem altfel. E adevărat că superficialitatea s-a intensificat, îi lăsăm pe psihologi să ne spună că oamenii sunt agresivi şi îşi fac iluzii. Filosoful ar trebui să fie partea pozitivă, să găsească căi de îmbunătăţire a situaţiei. Ritualurile sociale sunt unele dintre cele mai bune soluţii, câtă vreme sunt reale şi reprezintă valori. Se fac workshop-uri, dezbateri, se introduc idei în filme, în ziare şi la televiziune. Toate acestea contribuie la ridicarea nivelului conştiinţei generale, la însănătoşirea noastră ca popor.
Părerea publică modernă este nihilistă, poate ca o reacţie la pozitivismul secolului al XIX-lea, care a dat greş prin războaiele ce au zguduit lumea. Se dă vina pe filosofi, însă este o absurditate. Părerile sunt astăzi dezlânate ca efect al actului free speech, al libertăţii de exprimare, pentru a arăta că orice lucru pozitiv poate avea şi efecte negative. Noi ar trebui să fim echilibraţi, chiar dacă ne simţim striviţi sub presiunea societăţii. Lucrul înţelept ar fi să ne detaşăm de aceste probleme şi să ne echilibrăm pe noi înşine, înainte de a încerca să găsim soluţii în exterior. Desigur că toţi arătăm cu degetul şi poate că ar trebui să ne dezobişnuim! Ca să nu ne adâncim în iluzii. Filosoful trebuie să privească profund aceste lucruri, să fie cât mai mult în contact cu lumea, desigur evitându-i pe cât posibil pe oamenii exagerat de negativi, care sunt mai mulţi acum ca orişicând. Omul înţelept nu provoacă, nu scoate în evidenţă defectele celuilalt, uitându-se la acestea cu lupa, ci relativizează şi încearcă să înţeleagă realitatea omului şi nu aparenţa acestuia, indiferent cât de intens s-ar manifesta. Este o încercare cu care se confruntă orice om. Nu doar filosoful are înţelepciune, ci oricine! Dar în filosofie s-au păstrat textele care discută despre aceste lucruri, însă trebuie găsite printre sutele de mii de pagini considerate valoroase şi relevante!
Nicolae GOJE,
student Filosofie, anul III
