Societatea încă nu s-a deschis suficient de mult, pînă acolo încît opiniile contrarii să coexiste (cum ar fi normal într-o democraţie liberală), ci iau forme de anulare vehementă a celeilalte tabere politice. La Revoluţia din 1989, ne-am cîştigat dreptul de a face ce dorim, dar asta nu justifică calomniile şi cuvintele vulgare. Aici este limita de libertate pe care n-ar trebui s-o depăşim, pentru a nu deveni duşmani ai semenilor şi ai societăţii.
În care Nou Testament este permisă aruncarea cu pietre în oamenii care au alte idei despre libertate? Aceste adevăruri absolute, universal umane, pe care le recunosc nu doar liderii de opinie raţionali, ci şi cetăţenii de rînd, se impun cu greutate – facem un ocol pentru fiecare pas înainte. Educaţia milei şi respectarea legii sînt mai importante decît spiritul de competiţie. Oare cine îi îndeamnă pe oameni să nu asculte părerile opuse şi să creadă că au îndreptăţirea să le facă rău altora, să le aducă prejudicii pe orice cale, fie şi prin revoltă publică?
Apar situaţii perfect nescuzabile, ţeluri aparent justificate de opoziţiile naturale dintre indivizi, pe care statul prin instituţiile sale nu le poate evita. Dar de la opinii diferite pînă la răzvrătire în masă este o cale de străbătut. Astăzi, politicienii se abat de la drumul drept în exprimarea dezideratelor şi devin partizani ai intoleranţei, acuzatori pe bază de suspiciuni, curajoşi în a-i numi laşi pe ceilalţi. Provocările continue intră în arsenalul politic, însă lupta de idei transformată în insultă duce la alterarea democraţiei şi impune tot mai mult spiritul gregar, bazat pe aruncarea de pietre de toate formele şi culorile…
Se duce o competiţie oarbă pentru putere, însă nu prin convingerea alegătorilor, ci prin constrîngere emoţională. Care ideologie este bună, cea de stînga, de dreapta, de centru? Manipularea psihologică n-ar trebui să afecteze libertatea oamenilor de-a alege. În momentul în care sînt calomniaţi nu doar adversarii, ci şi alegătorii lor, atunci pragul răului a fost trecut, libertatea e oloagă şi democraţia jeleşte. Care justiţie este mai bună, cea făcută de procurori+judecători sau de către cetăţeni? Instituţiile de stat au dificultăţi să repartizeze echitabil bunurile şi valorile sociale, dar măsura corectă constituţional este părerea opiniei publice, votul poporului luat ca majoritate calificată.
Posesorii de opinii deţin bunuri spirituale reale, deci cu toţii trebuie invitaţi şi acceptaţi la masa dialogului, chiar şi atunci cînd opinia unora este eronată. De ce? Ca toţi să avem posibilitatea să comparăm, să ne formăm convingerile şi să alegem liber. N-avem dreptul să-i împiedicăm opinia, ci trebuie să o ascultăm, chiar dacă un singur om este de altă părere decît toţi ceilalţi din grup. Răul produs prin cenzură are urmări negative pentru întreaga societate (dacă opinia este eronată, cîştigăm dreptul de a compara; dacă e exactă, obţinem chiar adevărul).
Nu putem fi pasivi cînd se petrece o nedreptate certă, spiritul nostru are dreptul şi obligaţia să cuvînteze. Cînd este îngrijorată de un pericol prezentat ca iminent, doar persoana liberă poate aprecia, prin facultatea reflexivă, dacă trebuie să acţioneze sau să schimbe ceva – va lua măsuri de precauţie, însă mai multe nu poate să facă. Dacă un lider de opinie îndeamnă lumea la revoltă, nu poate fi condamnat că şi-a exprimat opinia – există un nivel moral peste care nu poate trece, cînd în spatele opiniei se află avantaje personale.
Se termină binele şi începe răul atunci cînd puterea nu permite libertatea de exprimare şi cînd informaţia oficială nu ajunge la public, ci este substituită. Nu-i deloc nobil să vorbeşti de rău alte persoane, pentru a te ridica pe tine însuţi, violenţa verbală n-are justificare într-o societate democratică şi va duce, mai devreme sau mai tîrziu, la violenţe fizice şi la victime, cum se întîmplă azi. Apele se aleg prin dialog, nu prin monolog, căci interesul poporului este unul singur.
