Pe 2 decembrie 2018, la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare va avea loc un dublu eveniment teologic, conferința susținută de preotul prof. univ. dr. Ioan Chirilă, Dacă Hristos nu s-ar fi născut, și lansarea cărții Cum a schimbat creștinismul lumea, de Alvin J. Schmidt, într-o traducere din limba engleză realizată de profesor dr. Cosmin Lauran (Liceul Teoretic „Emil Racoviță” Baia Mare). Cartea va fi prezentată atât de prof. univ. dr. Ioan Chirilă, cât și de Conf. Univ. Dr. Florian Roatiș și de Preot Prof. Radu Dorin Micu. Credem că este un bun moment pentru a afla mai multe despre traducătorul acestei cărți.
Cum vedeți astăzi realizările dumneavoastră profesionale și în ce măsură acestea au valorificat pasiunile omului Cosmin Lauran?
Eu îndrăznesc să cred că nu mă opresc aici. Pentru a vorbi despre propriile realizări îți trebuie o oarecare distanță, inclusiv temporală, care implică detașarea, analiza roadelor sau sentimentul de împlinire/neîmplinire. Or, asta cere timp. Îmi place totuși să cred că am pus un început bun și, sper eu, durabil. Oricum, orice fel de realizare trebuie confirmată. Sigur că mai există și realizări mari, unice, dar nu este cazul meu. Pe de altă parte, ceea am făcut până acum și voi face în continuare se înscrie cu siguranță în traiectoria pe care mi-am ales-o de la început: teologia și muzica. Asta mi-am dorit de mic și asta fac în prezent. Cel puțin din acest punct de vedere, pot spune că sunt mulțumit și chiar împlinit. Să faci ceea ce îți place este cel mai important lucru.
Profesorii, mentorii, modelele vii sunt foarte importante pentru dezvoltarea personală și profesională. Puteți evoca măcar o astfel de figură importantă pentru evoluția dumneavoastră?
Pentru că am amintit de un dublu parcurs, o să vă dau două nume. În teologie, fără îndoială că nu aș fi fost cel de azi fără fostul meu profesor de Noul Testament, părintele Radu Dorin Micu, acum profesor la Colegiul Național „Gheorghe Șincai”. Mă mai sfătuiesc cu dânsul și azi atunci când scriu. Este cel care mi-a deschis mintea și spre alte orizonturi decât cele uneori rigide ale teologiei noastre. În ce privește muzica și mai ales dirijatul coral, un rol decisiv l-a avut maestrul Iustin Podăreanu, care m-a învățat nu numai cum să cânt sau cum să dirijez, ci și cum să trăiesc. Ne-a oferit multe lecții de viață în perioada liceului. Oricum, cu siguranță nu sunt singurul care se regăsește în aceste rânduri, pentru că amândoi, părintele Micu și domnul Podăreanu, și-au lăsat o amprentă importantă asupra multor generații. Și încă ceva: fiecare este, în domeniul lui, unul dintre specialiștii de top din țară. Un lucru confirmat de multe ori și de către mulți.
Care sunt cărțile de căpătâi ale intelectualului Cosmin Lauran, în absența cărora astăzi nu ați fi cel care ați devenit?
În primul rând, Sfânta Scriptură. Cum altfel aș putea face teologie, fie și la cel mai modest nivel? Deși ea nu este o carte doar pentru teologi. Ar trebui să fie cartea de căpătâi a oricărui creștin. Dacă ne referim la literatura laică, n-o să vă dau niște titluri, pentru că este greu, dar pot să vă dau niște nume: Dostoievski, Hesse, Kierkegaard, Nichita Stănescu. Cred că sunt principalii scriitori care mi-au marcat viața. Încă din adolescență.
Care ar fi Principiile/Valorile după care v-ați condus în carieră și în viață? Aveți o deviză, un imperativ care vă face să mergeți mai departe, indiferent ce s-ar întâmpla la un moment dat?
Sunt câteva lucruri pe care încerc să le țin în minte. Cunoscute de altfel. Pe de o parte, încerc să nu mă consum foarte mult pentru lucrurile inevitabile, pe care știu că nu le pot schimba. Deși asta îmi atrage uneori acuza de „pasivitate”. Este totuși o pasivitate activă, din moment ce mă ajută să merg mai departe. Pe de altă parte, încerc să privesc cu optimism tot ce mi se întâmplă. Altfel spus, să văd partea bună din fiecare lucru sau situație. Pesimismul nu ajută nimănui. Cât despre un imperativ, o deviză, poate ceea ce îmi vine cel mai des în minte în momentele grele este cuvântul Mântuitorului: „Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Este un cuvânt puternic, mai eficient cred decât orice psihologie motivațională modernă. Bineînțeles, cu condiția să fii un creștin.
Care este rolul profesorului de religie ortodoxă în școala de azi și cum vedeți astăzi impactul Bisericii în societate și mai ales în rândul tinerilor? Ce credeți că ar fi de făcut pentru a reuni și mai mulți cetățeni în jurul Bisericii, nu doar în momentele ritualice, ci și în alte scopuri: caritabile, civice, sociale?
Trei în unu (râde). Trei întrebări cu răspunsuri cât pentru trei cărți. În primul rând, aș vrea să spun că Biserica este mult mai activă decât se crede de obicei. De fapt, cei care pun asta la îndoială sunt tocmai cei care nu o frecventează sau, și mai rău, care sunt pe față anticreștini sau anti-Biserică. Or, nu poți vorbi despre un lucru pe care nu îl cunoști. Sau îl cunoști doar fragmentar. Să știți că vin mulți tineri la biserică, dar asta nu poți s-o vezi decât dacă ești acolo. Cât despre profesorii de religie, este o problemă mult mai complexă și mai delicată, pe care chiar nu pot să o sintetizez în două rânduri. Aș spune doar atât: din păcate, disciplinele cele mai marginalizate sunt astăzi tocmai cele care sunt mai importante. Și mă gândesc la cel puțin trei.
În 2016 ați obținut titlul de doctor în teologie, iar de atunci încoace ați publicat câteva cărți de specialitate. Ce tematică abordează acestea și ce întrebări personale și-au găsit răspuns în ele, dincolo de adevărurile științifice?
Ați punctat foarte bine. Doctoratul nu a fost pentru mine doar o confirmare a unui travaliu științific sau a unor ani, nu puțini, de școală teologică, ci și un angajament personal. În primul rând, pentru că am avut libertatea de a-mi alege tema. Teza se numește: Missio Israelis. O lectură misionară a Vechiului Testament. Istoria poporului Israel este fascinantă, de la începuturi și până azi. Și pentru că ați vorbit la plural, despre „cărți”, vă referiți probabil la cele două traduceri din limba engleză pe care le-am făcut în ultimii doi ani. Ambele sunt cărți teologice, dar nu numai pentru specialiști, ci și pentru publicul larg. Ele merg, dacă vreți, pe linia popularizării creștinismului, și nu doar pentru creștinii practicanți sau nu, ci și pentru oricine vrea să înțeleagă despre ce este vorba în creștinism. Prima se numește Adevărata poveste a lumii (Michael Goheen/Craig Bartholomew) și este o relatare pe înțelesul tuturor a Bibliei, iar a doua (care este și pretextul acestei discuții) este Cum a schimbat creștinismul lumea (Alvin Schmidt), o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui intelectual. Ambele au apărut la Editura Reîntregirea din Alba Iulia. De asemenea, am mai răspuns la o provocare inedită care a avut ca rezultat monografia din 2017 despre Dăneștii Chioarului, pe care am scris-o împreună cu vechiul și bunul meu prieten, pr. dr. Florin Codrea.
Activitatea de dirijor de cor bisericesc ați început-o cu ani în urmă. Din 2017, conduceți corul Doxologia al Catedralei „Sfânta Treime” din Baia Mare, iar în toamna aceasta ați organizat, cu sprijinul Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, un festival coral cu același nume. Ce satisfacții suplimentare v-a adus această calitate de dirijor de-a lungul anilor? Prezentați-ne câteva momente memorabile!
Am început să dirijez pe la 16 ani. Atunci când am format împreună cu câțiva colegi un minunat grup vocal la Seminarul Teologic din Baia Mare. Cu intermitențe, am mai dirijat la Rozavlea, Cavnic și Tămaia. Satisfacții au fost peste tot. La fel și momente memorabile. Îmi vine în minte unul, dar care are legătură cu mai multe întrebări pe care mi le-ați adresat până acum. Este un moment din copilăria mea, pe care nu l-am spus niciodată în public. Atunci când eram mic (preșcolar), am fost întrebat, așa cum se obișnuia pe atunci și poate încă se mai obișnuiește, ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare. Răspunsul meu a fost triplu: voiam să mă fac „fotbalist, popă și pașcă”. În acea vreme, dirijorul corului din Tămaia (unde am copilărit și unde mi s-a adresat întrebarea) era dl. Gavril Pașca (astăzi directorul Școlii Gimnaziale „Dimitrie Cantemir” din Baia Mare). Se pare că încă de atunci mă urmărea fascinația dirijatului. Oricum, mi-au ieșit aproape două din trei (zâmbește). Dirijor sunt, preot nu, dar activez în domeniul teologic, iar la fotbal nu am avut talent. Mă mai uit însă uneori la câte un meci.
Pe lângă toate aceste activități, cu specific teologic, cântați și compuneți piese folk care îi încântă pe cunoscători. Cum s-a născut această pasiune și ce credeți că ați putea face în continuare pentru a ajunge în fața unui public tot mai larg?
Și aici povestea e veche și lungă. Cânt folk dinainte de a cânta la chitară. Eram undeva prin gimnaziu când mă întâlneam cu un bun prieten care cânta la chitară, eu îmi luam vioara și cântam amândoi și cu vocile. Am cântat în această formulă de mai multe ori, și în cadre oficiale, pe scenă să spunem. Din liceu, m-am apucat și de chitară, iar lucrurile au început să meargă spre varianta solo: eu și chitara. Totuși, am început târziu să compun, la modul serios, și să cânt în public. Pe la 30 de ani. Am avut chiar o experiență de alt gen, care m-a tentat dintotdeauna: aceea de a cânta într-o trupă. Am făcut-o și pe asta vreo doi ani, ca solist al unei trupe locale, cu multe concerte, săptămânale într-o vreme. Ca folkist, am fost la câteva festivaluri, la câte am mai apucat… (vârsta maximă e de obicei 35) și am înregistrat un album cu piese compuse de mine. Din păcate, încă nu i-am făcut lansarea, dar sper că va urma și asta în curând. Cât despre publicul larg (poate național, dacă la asta v-ați referit), nu știu ce să spun. Oricum, am avut concerte în mai multe orașe, alături de artiști cunoscuți în domeniu. Cred totuși că va rămâne la nivelul de hobby. Prioritățile par altele pentru mine acum.
Care ar fi mesajul dumnevoastră pentru tinerii de azi, din punctul de vedere al teologului de profesie? Dar pentru români, în general, în pragul Centenarului Marii Uniri?
Să știți că avem tineri foarte valoroși. Din păcate, observ și că sunt destul de debusolați. Și asta în primul rând din lipsa unor repere. I-aș sfătui în primul rând să le caute. Ceea ce nu e întotdeauna ușor. Au nevoie de modele vii, dar nu contrafăcute. Iar pentru asta e nevoie de discernământ. Așa că îi sfătuiesc în primul rând să citească. Nu mesaje pe facebook, ci cărți. Cât mai multe. Cât mai diverse. Și îi mai sfătuiesc să se apropie de Biserică. Nu vor avea decât de câștigat, mai ales dacă o fac cu sinceritate și cu optimism. Și pornind de la principiul amintit mai devreme: să vadă în ceilalți în primul rând lucrurile bune. Că de cele rele suntem sătui. Același mesaj îl am, de fapt, pentru toți românii. Plus încă ceva: să fie mai puțin înverșunați. Și să nu confunde păcătosul cu păcatul. Regula de aur a creștinismului se regăsește și într-unul dintre proverbele unui popor creștin vechi de două mii de ani: „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!”. Chiar dacă îndemnul biblic o formulează la modul pozitiv: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”. Ceea ce implică, totuși, ceva mai mult. Pentru că a face binele înseamnă mult mai mult decât a nu face răul.
Prof. dr. Monica CÂNDEA
