Critica politicii dure

0
72

A devenit o modă să fii împotriva sistemului, indiferent de ce sistem ar fi vorba: politic, economic, educativ, sanitar, social, cultural, religios… Căile de opoziţie şi revoltă împotriva a ceea ce crezi că nu-i normal în societate sînt azi la îndemîna oricui, poţi acuza principiul la micul-dejun, declanşezi greva politică la amiază şi seara ai şansa să-ţi strigi ideologia în piaţă. Dar nu aceasta este calea de urmat într-o ţară civilizată!
Omul cunoaşte mai ales afectiv se întîmplă în lumea înconjurătoare, îşi pune adesea raţiunea în repaus şi devine o fiinţă fără dubii – îşi vede propriul interes mărunt. Avem libertate deplină, ne putem îndoi de orice, fără să ţinem cont de esenţă, liberul nostru arbitru fiind instanţa supremă în post­modernism. Dacă apar motive să ne corectăm tezele, vom trece mai întîi printr-o lungă fază de negare şi abia în cele din urmă vom adopta schimbarea – nu fără regrete că ideea personală ne-a fost zdruncinată.
Binele nu poate fi înfăptuit pe cale socială, prin acţiuni colective – din cauza faptului că este imposibil să schimbăm părerile oamenilor despre ei înşişi, ţin cu dinţii de ele -, iar dacă dezbatem valorile şi le comparăm cu faptele politice, încrîncenarea depăşeşte limita politeţii. Omul, fie el moral şi raţional, poate controla în mică măsură ce se întîmplă în societate; de obicei îşi pierde speranţa că ideologia sa va fi adoptată de restul lumii.
Fiecare dintre noi are idei genial de simple, dacă n-ar fi simpliste pentru comunitate, pe care le livrăm cu insistenţă celor din jur, ca salvatoare. Însă, din nefericire, aceştia adoptă alte soluţii, punîndu-ne toleranţa la încercare. Dezamăgiţi, mulţi evită să se mai angajeze în treburile comune şi regretă implicarea de pînă acum. Nu-i mai interesează nimic, sînt „morţi” pentru ceilalţi, şi-au pierdut orice dorinţă.
O altă soluţie este să critici sistemele fără oprire, efort negativist demn de o cauză mai bună. Observatorul reclamă totul, comentează, nu se plictiseşte să aibă păreri pe care le expune fără respect. Dacă va rosti adevăruri din postura de om liber, neangajat, nimeni nu va ţine seama de ele. Rari sînt cei care înfăptuiesc şi nu se tem de eşecul adesea previzibil. Ca în orice competiţie, doar un politician cîştigă, iar ceilalţi îndeplinesc rolul jucătorului de rezervă.
Critica în politică ia forme extreme, lupta se duce pentru supravieţuire, arma cea mai eficientă fiind discreditarea adversarului şi inducerea fricii, temeiul dintotdeauna al dictaturii. Hărţuirea celor care ni se opun este metodă de sorginte totalitară şi încă se aplică pentru a umili adversarul – îi dai gol cu călcîiul.
În politică se vorbeşte puţin despre treburile de interes public, însă avem parte cotidian de acţiuni politice violente, care încurajează eliminarea opozanţilor. După 1989, obiceiurile totalitare s-au perpetuat în forme mascate, serviciile de informaţii şi justiţia sînt folosite ca instrumente politice, fiind păstrate mecanismele comuniste de urmărire şi înlăturare a adversarilor. Democraţia încă nu a produs echilibrul contrariilor.
Între opoziţie şi putere nu există dialog, părţile se confruntă de doi ani fără oprire şi nu cad la pace. Societatea este divizată, prilej de încăierare şi vorbe grele aruncate în obraz. Controversele nu deranjează însă pe nimeni, economia creşte, dar aşteptăm un dezastru financiar, depunem eforturi de credibilizare, dar trădăm ţara şi ne insultăm.
Am avea nevoie de 6-7 luni de pace politică, de legiferare în consens, de guvernare cu consultarea tuturor. Am vrea să învăţăm din catastrofele politice prin care trecem de doi ani, ar trebui să schimbăm discursul politic cu unul moral şi să acceptăm consecinţele, să ne intereseze rezultatele, nu vorbele, iar politicienii cu atitudine catastrofică, apocaliptică trebuie marginalizaţi.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.