Cu prilejul Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, am dialogat cu dr. Sorin Markus, nepotul celei mai longevive supravieţuitoare a Holocaustului, dna KLARA MARKUS din Sighetu Marmaţiei, care a împlinit de curând vârsta de 105 ani.
– Cum se simte bunica dvs., pe care o cunosc din copilărie, ca mamă a Marianei (viitor medic, mama dvs.) şi a lui Victor, (viitorul inginer, cu care sunt de-o seamă), dar şi ca soţ al distinsului dr. Andrei Markus, director al Spitalului de Bătrâni?
– Mama Klari, cum îi spunem cu toţii în familie, a împlinit în noaptea de revelion 105 ani şi ca de obicei, i-am sărbătorit ziua de naştere cu nişte prieteni. A ciocnit şampania şi a rezistat trează până la ora 1. Deşi are problemele de memorie specifice vârstei, ne dă aproape zilnic câte o lecţie de viaţă şi Spiritualitate, recitînd poezii în limba germană, franceză sau spunînd proverbe în greacă şi latină şi îşi menţine simţul umorului.
– Pe vremea acelor ani ai copilăriei mele , când mergeam cu Johnny sau Tomy la joacă, la Victor, Klari neni (cum îi spuneam noi) n-a povestit nimic din drama prin care a trecut. Târziu am aflat cum a fost deportată din Budapesta, unde a lucrat şi a locuit vremelnic, cum a scăpat apoi de ghearele morţii, din lagărele naziste.
– Bunica mea s-a născut în Carei într-o familie modestă, avînd două surori, iar liceul l-a absolvit în Sighet. În 1942, mama Klari a plecat la muncă în Budapesta. În octombrie 1944 a fost dusă în ghetou, iar în 20 octombrie 1944 a ajuns la Dachau pe jos în urma cunoscutului Toten Marsch. Au urmat Ravensbruck, Spandau Berlin, unde a lucrat la o fabrică de muniţie-I.G. Farbenindustrie. Ulterior, a ajuns la Oranienburg şi apoi la Sachsenhausen, într-un spital cu bolnavi de febră tifoidă. În 9 mai 1945, au intrat 2 ofiţeri S.S. care au spus “wir mussen Diese vernichten” (trebuie omorâţi). I-au dus în camera de gazare spunîndu-li-se să îşi ia prosop şi săpun că merg la duş. Erau 15 fete cu febră tifoidă, iar mama Klari, cunoscând limba germană a înţeles că unul din ofiţeri a exclamat “aber wir haben Kein gas” (nu mai avem gaz). Războiul se terminase, iar bunica mea a fost eliberată. A plecat spre Careiul natal să îşi caute familia care fusese deportată separat de ea. Ajunsă acasă nu a găsit pe nimeni din familie şi a fost nevoită să ia viaţa de la zero. A venit la Sighet unde l-a întâlnit pe bunicul meu.
– Ce vârstă aveaţi când aţi conştientizat drama prin care au trecut milioane de oameni nevinovaţi? Cum v-a influenţat destinul bunicii dvs. pe care o ştiu pacifistă?
– Eu cred că am aflat pentru prima dată de lagărele naziste de la şcoală şi din cărţile citite pe această temă şi abia mult mai târziu am abordat subiectul cu bunica mea, care evita pe cât posibil să povestească marea traumă a vieţii ei.
După tinereţea ei zbuciumată, mama Klari a avut o perioadă a maturităţii şi senectuţii foarte echilibrată, fiind mereu mulţumită de ce i-a oferit viaţa şi chiar recunoscătoare, ştiind să se bucure că are căldură, mâncare şi dragostea familiei. Legat de amprenta pe care şi-a pus-o asupra mea, în primul rând aş menţiona că toţi prietenii şi colegii mei aveau numeroase rude pe când rudele mele au fost exterminate în mare parte. Scriitoarea şi psihologul Hédi Fried descrie trauma generaţiilor a doua şi chiar a treia de după Holocaust, în mod sigur în educaţia urmaşilor supravieţuitorilor există o amprentă, aceştia avînd în comun o anumită sensibilitate sufletească. Bunica mea ne-a educat pe toţi în spiritul de a face bine aproapelui nostru. Chiar şi profesia mea a venit tot de la acest percept al bunicilor mei. Pe vremuri, în curtea noastră comună, am convieţuit ca fraţii, pe parcursul a mai multor generaţii, 5 familii de etnii diferite: români, maghiari, ucraineni, germani şi evrei.
Mama Klari se caracterizează chiar şi la această vârstă deosebit de înaintată printr-o bunătate ieşită din comun, modestie şi optimism, având o dorinţă de a trăi foarte pronunţată care poate să provină din faptul că au vrut să o extermine, iar la urarea tradiţională de a trăi până la 120 ani mereu răspunde ceva de genul: “eu vreau până la 125!”
-Aşa să fie!
