Când l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, într-o seară de neuitat de la Uniunea Scriitorilor din București, căutam cuvântul potrivit de politețe să mă adresez marelui poet. Toți cei din jur îi spuneau, cu dezinvoltură, Nichita! Eu am simțit nevoia firească să-i spun: domnule Nichita! Deși era o masă bogată cu prieteni, poetul a perceput adresarea mea ca un afront. Așa că mi-a retezat-o scurt, în public: Domn a fost Cuza! Apoi m-a privit cu încredere în ochi, spunând să audă toți: eu sunt Nichita!
Cred că am roșit (erau și câteva poetese la masă), m-am bâlbâit, deoarece nu aveam replică pe măsură. M-am furișat în mine stăpânit de încurcătura în care m-a pus poetul. M-am gândit multă vreme la afirmația lui Nichita. Oare de ce l-a invocat marele poet tocmai pe Cuza? Și nu alt personaj memorabil din istoria noastră. Mărturisesc, cu mare emoție, am reușit să-i spun pe nume lui Nichita. De ce Cuza? În cele două călătorii ale poetului în Maramureș, când i-am fost în preajmă, am deslușit ceva din frământarea mea firească. Cuza a fost primul domn al României moderne, iar Nichita a inventat o structură lirică nouă. Fiecare pe cărarea lui, la un moment dat, cei doi s-au întâlnit în modernitate. Unul a reformat România, altul limbajul poetic românesc.
M-am gândit și eu la Cuza, mai ales că astăzi, 11 februarie, se împlinesc 154 de ani de la detronarea lui. Evident, nu-i de sărbătorit, dar este de ținut minte. Când deschid cartea de istorie, la reformele lui Cuza, mă încearcă un sentiment de neîmplinire. Mă cutreieră întrebări de genul: de ce trebuia detronat domnitorul reformator? Domnul în perioada căruia s-au dat legi de anvergură europeană. Unele mai au viață tăcută și astăzi. Istoricii au explicat, pe înțelesul celor interesați, mecanismul politic pus la cale pentru debarcarea domnitorului. Se știe că sistemul faptului împlinit, acea originală și inspirată faptă politică românească, dubla alegere a lui Cuza ca domn în cele două țări românești, a surprins, dar nu a convenit multor puteri din acea vreme.
Era în anul 1859, în luna ianuarie. Sprijinul împăratului Franței, Napoleon al III-lea, a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și Austriei. Un mare dușman al Unirii a fost Rusia. Cuza s-a străduit să împiedice pătrunderea influenței rusești, care nu dorea Unirea Principatelor. Doar știm, în 1812, și-a alipit Basarabia. Ca astăzi Crimeea. În timp ce uneltirile rusești erau în toi, forțele din interior, ostile domnului, se aliau în așa-numita monstruoasă coaliție. Radicalii și-au dat mâna cu conservatori pentru a-l răsturna pe Cuza, atrăgând de partea lor o parte dintre militari.
Cuza a fost un reformator, de aceea nu a fost pe placul multora din țară, dar și de aiurea. A dus o activitate susținută pentru recunoașterea Unirii Moldovei cu Țara Românească de către puterea suzerană, Imperiul Otoman și Puterile Garante. Este simbolul făuririi statului român modern. Uimitor câte reforme a girat pentru realizarea unității constituționale și administrative. Lămuritor pentru istorie este actul de abdicare, iscălit de Cuza: “Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii și angajamentele ce le-am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârmuirea guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor”.
A luat calea exilului, trăind cu sinceritate drama patriei sale. Se pare că la Hotel EUROPA din Heiddelberg, unde a murit, la vârsta de 53 de ani, l-a vizitat Mihai Eminescu. Anul acesta se împlinesc două sute de ani de la nașterea Domnitorului Unirii (martie 1820). E bine să ne aducem aminte de marii înaintași, făuritori de țară. Acum ne putem explica mai limpede de ce Nichita Stănescu exclama fără ezitare: Domn a fost Cuza! Puțină istorie nu strică, mai ales că i se cam întoarce spatele în școală. De la președintele Academiei Române, la dascălul de istorie nu este împărtășită această atitudine față de istoria noastră.
Ce-i de făcut? Noi marcăm, în felul nostru, jurnalistic, fapte de răscruce din trecutul nostru, pe care se clădește prezentul și viitorul României.
