După cum v-am promis, mă voi folosi de caietul de reporter pentru a povesti, după două decenii, aventura mea în teatrul de operații din Bosnia. Am ajuns acolo, având garant și gazdă Batalionul românesc, 96 Zenica, condus de colonelul Augustin Moldovan, din Baia Mare. Acum un alt episod. Sâmbătă, 30 ianuarie 1999, la Zenica. Colonelul Traian Nistor, șeful Statului Major al Batalionului, îmi bate la ușă cu noaptea în cap. Vom lua masa devreme. În drum spre popotă îmi spune că avem un drum lung de făcut. Vom merge la Butmir, lângă Sarajevo, la baza militară a SFOR. (Forța de stabilizare din Bosnia, o forță multinațională de menținere a păcii, condusă de NATO ). Îl întreb dacă eu pot să intru.
Deși colonelul Moldovan s-a ocupat de acreditări, eu aveam legitimația de ziarist internațional, eliberată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, al cărei vicepreședinte eram atunci, nu eram sigur de reușită. Colonelul Nistor are îndoieli. Dar era hotărât să ajung într-un loc mai puțin permis. Încercăm. După un drum prin omături năpraznice ajungem la Sarajevo. Orașul era trist. O ceață deasă, joasă, coborâtă de pe muntele Igman, locul de unde s-a tras cu tunurile asupra orașului Sarajevo, sporește confuzia. Blocurile de lângă aeroport poartă rănile războiului. Sunt părăsite. Ferestrele, ca niște găvane oarbe, prin care bătea vântul. Ajungem la Butmir, un cartier al orașului devastat.
Baza militară era o adevărată fortăreață, păzită cu strășnicie de eventuale atacuri. Intrarea mea, ca reporter român – reprezentam cotidianul „Graiul Maramureșului”- a fost prefațată de serioase emoții. Încercăm, mă încurajează colonelul Nistor. El avea permis militar special. Eu documente civile, suficient de bine întocmite. Ningea cumplit. Dacă nu reușim să-i convingem – îmi spune colonelul – ne întoarcem la Sarajevo și te las într-un loc anume. Într-un bar, și te iau după ce-mi termin inspecția militară. Era varianta descurajatoare. Dar nu ne dăm bătuți. Aud lângă mine un ton mai optimist al plutonierului Dan Hosu, din Șimleul Silvaniei (șoferul misiunii). Pașaportul și Cartea Internațională de Ziarist mi-au fost absolut necesare pentru a îndrăzni să bat la această poartă NATO din Balcani.
În acel moment eram doar eu și profesia. Așa era regula frontului. Doi militari din trupele SFOR, unul negru ca abanosul, altul blond ca un viking, rătăcit în uniformă militară, mi-au cercetat cu atenție documentele. S-au dus într-o gheretă, unde era un calculator. Cam întârzie. Emoțiile cresc. Cum să pierd o asemenea șansă? După o vreme, se apropie de mașina noastră soldatul cel negru. Avea o armă ciudată, cu țeava scurtă. Vorbește în engleză cu plutonierul Hosu. Pe mine mă privește cu atenție sporită. Eram singurul civil din peisaj. După o pauză psihologică, ne spune că se acceptă și intrarea mea. Îmi oprește documentele. Cei doi salută cu o politețe militară, fără reproș.
Colonelul Nistor apreciază gestul. ARO-ul Batalionului trece de prima poartă. Mă uit în jur. Ziduri înalte de apărare, dublate de saci cu nisip. Din loc în loc, câte un soldat înarmat ca în filmele de ficțiune. Cu căști de infanterie și cu mâinile țepene pe mitralieră. Gata de tragere. Da, e realitate. În drum spre sediul militarilor români, tehnică de luptă sofisticată, aliniată ca la paradă. Colonelul Nistor se arată mulțumit că surpriza oferită mie a reușit. Era un ofițer extrem de insistent. M-a adus aici, la Butmir, la baza militară a SFOR, unde să-i cunosc pe militarii români cu misiuni speciale. Făceau parte din Poliția Militară, care acționa în teatrul de operații în cadrul Unității Multinaționale Specializate. Eram primul ziarist român care a bătut la porțile NATO din această zonă a Balcanilor.
Mi se arată scris, pe un perete în cortul de campanie, anexa 1A a Acordului de Pace prin care se preciza că SFOR se află sub comanda NATO. Mi-am dat seama că, deși era o zonă mai liniștită decât altele, Balcanii de Vest aveau o importanță strategică pentru România. Prezența militarilor români pentru menținerea păcii durabile era luată în seamă, apreciată de ierarhiile militare. Pentru mine a fost o experiență unică să fiu în această impresionantă citadelă militară. Drumul printre amintiri continuă. Am bătut la porțile NATO, și porțile s-au deschis. Atunci pentru mine, pentru România peste cinci ani (2004).
