Până mai anul trecut, trăiam emoția unui proiect, care mă interesa prin nașterea mea: salvarea satului românesc. Pentru noi, cei de aici, ne interesa satul maramureșean. Am scris mult despre sat, ca despre un univers care mi-a conturat începutul de viață. Cum nu operez cu nostalgii, ci doar cu amintiri, depun mărturie că lumea aceea din care vin nu se mai întoarce niciodată. Deoarece așa este mersul lumii. Dar nu uit că timpul de astăzi se sprijină pe un consistent trecut. De când cu pandemia asta și visele au început să se ofilească. Proiectele au intrat în teacă. Și dacă mai există imbolduri sincere, pentru a continua ce a mai rămas din energia satului, atmosfera pandemică nu este favorabilă. Cred că un virus, cât ar fi el de derutant, nu poate stinge fondul principal de sentimente. De trăiri moștenite și rânduieli asumate. Că există magnetismul locului, care poate alunga și supărarea și regretul că nu mai este cum a fost. Și nu este cum ai vrea să fie. Locuința, portul, horile, toate cele create de maramureșean, nu au dispărut de tot. Ci stau într-o odihnă de așteptare, pentru a fi pornite la drum. Nu de puține ori își găsesc nănași. Alteori aud voci răgușite și false.
Dintotdeauna, viața la țară nu a fost idilică. Ci dură, aspră și neiertătoare cu cei leneși. Așa s-au întrupat locuitorii acestor locuri. Am cunoscut oameni din satul meu de o dârzenie haiducească. De obicei, satul rimează cu agricultura. Pe la noi a fost doar cea de subzistență. Acum și asta este pe cale de dispariție. A venit în sat non-stopul, cu produse din țări străine. Semnul civilizației, se spune. Pășunatul mai are ceva viață. Satul înseamnă oameni. Care oameni? Că s-au împuținat în multe feluri. De când s-a lansat ideea cu mutarea satului la oraș, fenomenul nu s-a mai oprit. Și eu sunt produsul acestei călătorii. Unii s-au mutat prin țară, mai nou în alte țări. Cei plecați să-și câștige pâinea prin Occident nu pot fi opriți. Pur și simplu acest fenomen există. Îl vedem, îl înțelegem ori nu, dar nu-i mai putem întoarce în trecut. Oamenilor noștri nu le putem pretinde să rămână într-un muzeu viu pentru plăcerea turiștilor. Cei care rămân prin satele noastre, ori se mai întorc de departe, stau la sat în măsura în care pot trăi în rând cu lumea.
Am citit multe mărturisiri care jelesc că Maramureșul se desparte de ipostazele lui istorice. Rețin observația unei englezoaice care crede că Maramureșul furnizează europenilor nu numai imigranți, ci și o nouă relație cu pământul, cu natura, cu anotimpurile pe care Vestul a pierdut-o. Spunea doamna Angus că ei, occidentalii, doar distrug mediul, sfidează natura pe altarul confortului, pretinzând altora să are cu boii. Cere printr-un film ca și britanicii să se schimbe, nu numai maramureșenii. Nu uit să spun că și noi jefuim pădurile nepermis de mult, de ne bântuie vânturile și puhoaiele. Unii mai visează un plan natural coerent, la sat, care să alcătuiască o lume funcțională. S-a inventat exodul sfârșitului de săptămână. Unii au decis să trăiască între două lumi. Lucrează la oraș, dar locuiesc în satele din jur. Noțiunea de sat a primit o nouă configurație. Așa din satul nostru au rămas câteva reflexe calme și luminoase. Mai ai un vecin cu care schimbi un salut creștin, duminica simți chemarea bisericii prin dangătul clopotelor. La sat și păsările cântă altfel.
Au dispărut caii, dar au apărut tractoarele. Așa că nici liniștea nu este cea scrisă prin cărți. Suntem îndemnați să alegem între două lumi. Între orașe funcționale și sate moderne. Sunt sate atractive, dar și sate pitorești. Nu uităm că o mare parte a resurselor noastre identitare se află în mediul rural. Și această realitate începe să se retragă în istorie. Cum spuneam, locuitorii satelor au început să prindă gustul civilizației din unele țări ale Europei. Numai că civilizația este mai greu de importat. Tot pe cei care gospodăresc satele cade îndatorirea de a primeni aceste așezări. Inclusiv prin respirația tradiției. Unde sunt lideri locali cu viziune, te poți convinge de împletirea funiilor celor două lumi. Dar unde simbolismul conduce obștea, ai sentimentul ruinei. Din păcate, pe ulița mea urcă nepăsarea. Zadarnic ai acces la internet, dacă apa curge din conducte sparte, de multă vreme, fără a-i păsa cuiva că într-o zi poate și apa se va termina. Cunosc în Maramureș câteva așezări în care se poate trăi ca lumea. Unde poți constata începutul continuu. Unde Maramureșul interior, de care mă reazim, se întrevede fără prea multe explicații.
Închei cu un semnal tras de poetul și eseistul britanic Peter Riley: “Dacă Guvernul român nu gândește conservarea tradiției rurale ca o bogăție a umanității, în treizeci de ani puteți spune adio specificului românesc în Uniunea Europeană. După ce au fost o dată în Maramureș, mulți străini își schimbă pe nesimțite viața. Devin dependenți de Hoteni, de Bogdan Vodă, de Breb, de Vadu Izei, de Desești.” Adică să trăiești între două lumi, dar să nu le simți diferența de confort. Doar rânduiala lor. Care ține și de edili, dar și de cetățeni.
