Ratări în fața istoriei

0
83
Dinu C. Giurescu

Tot mai multe voci aud în jur care spun că avem alte priorități acum, nu învățarea istoriei. Avem pandemie, numărăm morții, învățăm online, mai avem alegeri, supărări politice, incendii, războaie în apropiere. Și multe altele care ne marchează viața cotidiană. Mă mir că purtătorii de indiferență, în fața trecutului, nu-și dau seama că toate acestea, după ce a trecut secunda, fac parte din istorie. Am spus-o de mai multe ori că se trage cortina peste vremea noastră, trecută și întemeietoare, încă de pe băncile școlii. S-au redus drastic, ori au fost eliminate, orele de istorie din școli. Nici Academia Română nu este ascultată când trage semnale de alarmă. Uneori este luată în derâdere. Mai ales președintele ei. Oamenii politici, am sentimentul că sunt anistorici. Nu am auzit unul, în Parlament, să privească cu luciditate rostul istoriei în viața unui popor. Nici o pledoarie pentru istorie și limba română în Casa Țării.
Asta îmi aduce aminte de un mare istoric, care a trăit printre noi, Dinu C. Giurescu, care a crezut că este nevoie de știința lui pentru țară. Așa, la o vârstă venerabilă, a ajuns deputat. Țin minte câteva intervenții în plen tocmai pentru apărarea trecutului României. A vorbit în gol, zadarnic și chiar a fost ironizat. Omul cu știința istoriei și-a dat demisia din Parlamentul României. Ministerul Educației, cu toți miniștrii care s-au perindat, a fost surd. Se uită celebrul avertisment al lui Spiru Haret: „Cum arată astăzi școala, așa va fi mâine țara!” Și am ajuns aici. Să ne fie frică de necunoscut, adică de propria noastră istorie.
Tot suntem în preajma alegerilor parlamentare. Cine de pe listele stabilite, care va avea șansa unui fotoliu, se va încumeta să ridice vocea pentru istoria noastră? Deocamdată, această generație de politicieni participă la serioase ratări ale istoriei. Mă bucur că nu sunt singurul care se preocupă de acest subiect. Confratele și prietenul George Coandă, doctor în istoria clipei, deplânge perseverența cu care ne uităm trecutul. Sau acceptăm manipularea istoriei, gen Lucian Boia, în numele diversității. Să nu uităm că istoricii din statele vecine, ba și din America, scriu istorie pe seama lor. Noi o uităm, ori cedăm în fața unor teorii nefavorabile nouă. Știu că istoria nu este teorema lui Pitagora, dar termenii credibili pentru istorie sunt documentele.
Dacă la 4 iunie s-a ratat aniversarea unui veac de la semnarea Tratatului de la Trianon, prin care, de jure, s-a recunoscut, la nivel mondial, existența României unite în întregul său istoric, iată, nu am suflat un cuvânt despre tragedia națională din 1940. Cică, să nu-i supărăm pe vecini! Este o viziune periculoasă, care ne va duce la multe pierzanii. Vecinii sunt serios preocupați de trecutul lor. Admirabil și consecvent își ilustrează istoria. Mă uit la emisiunile în limba maghiară de la Televiziunea Română. Sunt conectat la preocuparea lor. Multe detalii din istoria Transilvaniei le aflu de acolo. Câtă tendință și cât echilibru istoric conțin emisiunile, ne rămâne nouă să discernem. Dar pentru asta trebuie să știm istorie.
Da, ne-a fost teamă să celebrăm o victorie uriașă a neamului românesc la 4 iunie. Și ne-a fost frică să comemorăm, spre luare aminte, pierderile de pământuri românești. Confratele de la Târgoviște, istoric, prozator, critic literar și ziarist român, a propus ca anul 2020 să fie proclamat de Parlamentul României “Anul Memoriei Națiunii.” Nici un răspuns. Cu acest prilej românii, oficial, ar fi fost sensibilizați și reconectați la propria istorie, măcar prin presă, dacă năpasta, numită coronavirus, nu ne lasă să ne adunăm. S-a ratat o ședință Solemnă sub cupola Parlamentului. Da, cu George Coandă am fost, timp de opt ani, vicepreședinți ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, sub președinția lui Mihai Miron. El a înființat Filiala UZP la Târgoviște, eu în Maramureș.
Este bine să nu uităm că și aceste întâmplări fac parte dintr-o istorie. George mi-a povestit că este înrudit cu marele inventator H. Coandă. Când s-au întâlnit prima dată, s-au aflat de neamuri. Savantul, aflând că soția lui George trebuia să nască, i-a spus: “Nu am copii. Dacă e băiat, nu m-ar deranja să-mi poarte numele.” Și așa s-a întâmplat. Acum, Henri George Coandă este profesor universitar, în domeniul ingineriei electrice. Și aceste amănunte fac parte dintr-o istorie. Pe care nu am dorit să o ratez.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.