„Există în universul artei creatori care s-au situat în istorie precum niște insule într-un ocean, ca niște rezervații izolate, de-o originalitate aproape sălbatică. Care n-au făcut școală după ei. Au fost sterpi. Sau poate de un egotism al talentului strivitor. Care, aidoma nucului ce nu lasă nicio altă plantă să crească la umbra lui, pustiește tot în jurul lor. Care n-au lăsat după ei măcar o cât de mică dâră de epigonism. N-au avut ucenici… Olos aparține acelui grup fără nume de creatori care au rămas singuri. Izolați în solitudinea lor, în unicitatea lor. Care vin de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri”, scria viațaromânească.ro, după expoziția eveniment de la București, Efemeristul, cu lucrările „arheului” Mihai Olos.
„Un artist intelectual, un meșter-poet”
Ieri, 26 februarie, Mihai Olos ar fi împlinit 81 de ani. A fost catalogat ca fiind un „Nichita” al Nordului sau chiar unul din cei mai mari artiști ai României, după Constantin Brâncuși. Cei care l-au cunoscut spun despre el că era Unic, prin felul său de a fi, prin modul în care muncea până la „înrobire”, prin universul său creativ. Universul lui Olos are la bază arhaicul, pentru că nu întâmplător, Nichita Stănescu, ajuns pe plaiurile maramureșene i-a spus: „Bătrâne, pe mine nu mă interesează nici noul, nici vechiul. Pe mine mă interesează străvechiul.“
Despre Mihai Olos, criticul de artă Petru Comarnescu puncta: „Mihai Olos creează nu numai cu gândul la el însuși, ci la lumea căreia îi aparține și de aceea are sorți de a fi român și universal, totodată, de a fi tradițional și modern, cu o notă foarte personală de artist intelectual, de meșter-poet”.
În anii ’70, Mihai Olos a fost printre primii artiști care au realizat happening-uri în România. Dar, spre deosebire de cele care se practică acum peste tot în lume, cele ale lui Mihai Olos erau veritabile happening-uri ritualice, aproape ca niște ceremonii religioase: „Pământul-Cuhea”, în 1971, și „Aur și Grâu”, în 1972, în Maramureș. Iar mai târziu (în 1979), la Giessen, în Germania, a mai organizat două, în aceeași ordine simbolică: „Deochiul” și „Omagiu lui Rilke”.
„Olos a umplut lumea cu semne și a lăsat în urmă un haos generativ de dileme, întrebări și exaltări, pe care timpul posterității va trebui să îl ordoneze”, a subliniat Călin Dan, directorul Muzeului Național de Artă Contemporană.
„Menirea lui Olos: aceea de a ordona Haosul”
Pe de altă parte, prozatorul Ioan Groșan, constată că „pe lângă desenele, picturile și sculpturile sale inconfundabile, care l-au încântat pe Nichita Stănescu în cele două vizite ale poetului în Maramureș, Mihai avea tot felul de proiecte trăsnite, genialoide. Unul, la care ținea foarte mult și care, la Tokyo, i-a fascinat pe japonezi, era proiectul Orașului Universal, un soi de Turn Babel pe orizontală, de o mare rigoare a amănuntelor, a tuturor detaliilor”.
Criticii de artă au mai remarcat faptul că „menirea lui Olos, rămășagul lui cu Timpul și cu Opera – folosind o «tehnică» a visului împrumutată parcă din privirea pieziș-împăienjenită a Cavalerului Don Quijote de La Mancha – a fost să ordoneze Haosul. Să pună ordine în Cosmos” pentru că Mihai Olos a fost „un artist fabulos, înzestrat cu haruri multiple, cântăreț, poet, grafician, pictor, sculptor, arhitect, geniu al improvizației și oralității, filosof-țăran, în egală măsură, dar, mai presus de toate, artist renascentist în plină conectare românească (recuperatoare) la modernitate, om universal cu asupra de măsură”, după cum l-a caracterizat poetul Ion Zubașcu.
Pentru cei care au avut șansa să îi stea în preajmă, Mihai Olos „era o apariție spectaculoasă, ca pictura lui. Pentru că el este în primul rând pictor, chiar dacă legendele din jurul său sunt legate mai mult de sculptură și construcțiile volumetrice arhetipale… Iar ca pictor, Mihai, deși trăgea spre expresionism, este greu de încadrat în vreun curent sau vreo tendință. Asimila tot ce îl fascina și transfigura totul în expresie proprie”, a adăugat criticul de artă, Ruxandra Garofeanu.
