Un potop de simpatii

0
71

La mijlocul lunii februarie, 2021, poetul, traducătorul, publicistul și colecționarul Petre Stoica ar fi împlinit 90 de ani. Deși nu-l uitasem niciodată, revista „Dilema veche” mi l-a reamintit, publicând un dosar despre opera și viața scriitorului. Criticul literar Marius Chivu a scris că este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care lumea încă nu l-a citit. Dar a fost descoperit de noua generație de scriitori. Eu am avut norocul să-l citesc la timpul potrivit. Să-l cunosc de pe vremea când locuia la Bulbucata, comună la 20 de kilometri de București, și făcea naveta cu un autobuz al deceniului opt, din veacul trecut. Era așezarea în care s-a născut Nichifor Crainic, era locul unde s-au retras mulți artiști, printre care și actrița-poetă Ioana Crăciunescu.
La Casa Scriitorilor, la masa lui Petre Stoica se așezau prieteni din boema tinereții: Nichita Stănescu, Gheorghe Pituț, Virgil Mazilescu, Mircea Micu. Și mulți, foarte mulți alții. Spunea că are o mie de prieteni, și cu fiecare a împărțit cuvinte în zilele limbii române. Nu uit că e unul dintre cei cinci prieteni, din Belgradul lui Nichita, alături de Adam Puslojic, Anghel Dumbrăveanu și Srba Ignatovic. Am învățat de la domn Petrică, cum îi spuneam, arta de a asculta și a învăța repede ceea ce nu cunoști. Și să nu te faci de rușine cu aproximații. La masa lui erau cursuri de poetică. Pentru mine avea o îngăduință aparte. A fost curios să cunoască un nordic. Îl preocupa Maramureșul, socotind că are legături de destin istoric și spiritual cu Banatul lui natal. (Era născut în Peciul Nou ).
Pe acest fond am fost invitat la Bulbucata, cu un grup de scriitori, unde cultiva mărar și avea o crescătorie de iepuri. Țin minte și acum ferestrele vopsite în albastru ca pe la noi. Acolo, pe o terasă, am auzit versuri de Trakl și Rilke, admirabil traduse de Petre Stoica. Din respect pentru misterul lui liric i-am citit poezia. Mi-a dăruit câteva cărți, cu scrisul lui de profesor de caligrafie. A scris, cu sensibilitate, despre obiecte și animale, mai ales despre iepuri, despre timp și natură, despre singurătate și bătrânețe. Poezia sa are înălțimi și profunzimi, care o fac impecabilă ca durată. Este un poet care face liturghia lucrurilor înconjurătoare cu gravitate. Este uneori tragic, deseori metafizic, delicat, cu fine tușe de umor. Ceea ce a stârnit un potop de simpatii. Ne-a apropiat și jurnalismul, deoarece Petre Stoica a sedimentat și imaginea unui redutabil scriitor la gazete, el însuși înființând mai multe publicații.
A început de la meseria de corector, splendid evocată într-o carte. Pe strada Gutenberg, într-o mansardă, făcea aldinele să ardă. A urmat o perioadă în care nu ne-am mai văzut. Într-o zi, pe când eram activ la ziar, mă trezesc cu o scrisoare din Jimbolia, semnată Petre Stoica și Kaba Gabor, primarul orașului. Mă rugau să trimit, zilnic, câte un număr din ziarul „Graiul Maramureșului” pentru Muzeul Presei „Sever Bocu.” Poetul renunțase la agitația Capitalei, în favoarea unui oraș de graniță, căruia să-i resuscite viața culturală. La Jimbolia, a înființat Fundația româno-germană, care-i poartă numele, unde era președinte, administrator, secretară și om de serviciu. O instituție fără angajați. Primăria i-a oferit o casă bănățeană cu mai multe camere. Muzeul își deschide porțile în anul 2007, cu doi ani înainte de plecarea lui din această lume. Muzeul Presei din Jimbolia este unic în țară, unde este și colecția ziarului nostru pe doi ani.
Mi-am adus aminte de fapta unică în istoria presei românești, de la Jimbolia, tocmai la Muzeul Presei din Washington. Lui Petre Stoica îi datorăm recunoștință pentru acest templu ridicat ziarului românesc și ziaristicii. Cu atât mai mult, cu cât presa pe suport de hârtie se retrage încet în istorie. Sper că nu definitiv. Muzeul este deschis și în ziua de astăzi. Liderii locali îi păstrează amintirea faptelor de cultură, în Casa Memorială „Petre Stoica”. Ea adăpostește biblioteca poetului, colecții de numismatică și filatelie, importante manuscrise de la scriitorii români și germani, tablouri, obiecte care au făcut parte din viața lui. O arheologie blândă a memoriei. Și un vers al autorului: „Trecutul, această bestie tandră, ce roade cu dinți de oțel.” În amintitul dosar, criticul Cosmin Cioltoș îl surprinde potrivit: „Atașat în gesturi, subversiv în atitudine, clarissim în formulări, delicat în recuzită, occidental în referințe, biografic în substanță, ludic în diatribe, experimental în trucuri, Petre Stoica e, în chip obiectiv, un mare poet. Se poate mai mult?”
Ne-am mai adunat într-o admirație: la amândoi ne plăceau caii. Fiindcă sunt frumoși, sunt harnici, sunt blânzi și sunt chinuiți de oameni. Apoi, ne-a unit un potop de simpatii pentru prieteni comuni. De la Nichita, la Cornel Ungureanu.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.