Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa Maxima

0
11

Au viețuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum (oraș antic roman care se afla pe locul ocupat actualmente de Belgrad, capitala Serbiei), fiind de neam daco-roman. Teoria acceptată în Biserica Ortodoxă Română a originii daco-romane a Sfinților Montanus și Maxima a fost lansată de prof. Nicolae M. Popescu, care a reconstituit actul martiric al Sfântului Montanus pe baza martirologiilor latine în care se găseau informații despre viețile acestora și după modelul Actului martiric al Sfântului Irineu de Sirmium, în Preoți de mir adormiți în Domnul, „Viața Sfântului Montanus presviterul din Singidunum”, București, 1942, pp. 6-10. Acesta apreciază că Sfinții Montanus și Maxima erau de origine daco-romană, pe considerentul că în perioada respectivă provincia Pannonia Inferior ar fi fost locuită de o populație daco-romană. Sfântul Montanus este considerat a fi primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii Ortodoxe Române. Prăznuirea lor se face în Biserica Ortodoxă pe 26 martie.

Ca urmare a edictelor din anii 303-304 care au declanșat noi persecuții împotriva creștinilor, printre care un edict din 27 septembrie 303 viza explicit clerul creștin, Montanus a fugit în orașul Sirmium, capitala provinciei Pannonia Secunda (azi Mitrovița), unde își avea atunci reședința cezarul Galeriu (Cezar 293-305, Augustus 305-311), ginerele lui Dioclețian.

La Sirmium, a fost prins și dus la judecată în fața lui Probus, guvernatorul provinciei (praeses). Întrebat de guvernator, conform procedurii, dacă era creștin, preotul Montanus a confirmat că era creștin și preot din Singidunum. Când guvernatorul i-a cerut să abjure și să aducă jertfă zeilor păgâni, Montanus a refuzat. Ca urmare, a fost supus la torturi.

Pentru a-l convinge să se lepede de credința sa, guvernatorul a poruncit să fie adusă înaintea tribunalului și Maxima, soția preotului Montanus, crezând că aceasta, fiind mai slabă din fire, avea să se sperie și, pentru a-l cruța de chinuri pe soțul ei, avea sa încerce să îl convingă să aducă jertfe. Dar, spre mirarea guvernatorului Probus și a membrilor tribunalului, Maxima a mărturisit, la rândul ei, că era creștină și a cerut să fie și ea supusă la chinuri, alături de soțul ei, pentru a se bucura și ea de cununa muceniciei pregătită soțului ei. Guvernatorul a poruncit să fie torturată atunci și presbitera Maxima, însă nici ea, nici soțul ei nu au acceptat să se lepede de Hristos, ci și-au mărturisit mai departe credința creștină.

Uluit de curajul celor doi soți, guvernatorul a glăsuit tulburat: „Voi, creștinii, sunteți nebuni, nu prețuiți viața!”. Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: „Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți.”

Atunci guvernatorul Probus i-a condamnat la moarte prin înecarea în râul Sava. Aflând sentința, Montanus și Maxima au dat slavă lui Dumnezeu Care îi învrednicise să pătimească și apoi să moară pentru numele Său. La porunca guvernatorului, sfinților li s-a legat de gât câte o piatră mare și au fost aruncați în râu, însă apa a dus la mal trupurile acestora, iar credincioșii creștini le-au luat în ascuns și le-au îngropat cu cinste.

Potrivit unor relatări, moaștele Sfinților Montanus și ale soției sale Maxima au fost, ulterior, transportate la Roma și îngropate în Catacombele Sfintei Priscilla de pe via Salaria, unde au rămas până la deschiderea catacombelor, în anul 1804. Printre Sfintele Moaște găsite acolo se găseau și cele ale Sfintei Maxima, care se păstraseră în chip minunat. Moaștele acesteia au fost dăruite unei familii catolice bogate, Sinibaldi, care le-a dăruit mai târziu Mănăstirii San Lorenzo (Sfântul Laurențiu) din Roma, aparținând ordinului Clariselor. De acolo, moaștele Sfintei Maxima au fost duse în America de Sud de un preot catolic misionar (Pr. Joseph Louro), iar apoi au fost așezate în Mănăstirea Clariselor de rit bizantin din North Royalton, Ohio (în Statele Unite ale Americii). Pretutindeni pe unde au călătorit, moaștele Sfintei Maxima s-au arătat a fi făcătoare de minuni pentru toți cei care i s-au rugat sfintei cu credință.

În România, Mănăstirea Halmyris (Murighiol, județul Tulcea) poartă hramul Sfinților Montanus și Maxima. Biserica românească din Isacova, pe Valea Moravei, în Serbia de azi, îi are și ea drept ocrotitori pe Sfinții Montanus și Maxima. Aceștia sunt și ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, cu reședința la Vârșeț (Serbia).

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.