Chestiuni trecătoare?

0
61

Încep să nu-mi placă chestiunile trecătoare. Efemeridele. Îmi scriu în palmă, cu creion chimic, ca atunci când nu știam la geometrie, și mă întreb sorescian: de ce oamenii își petrec timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte? Stând în pridvorul casei, auster și cu negură în sufletul meu, mă frământă neliniștea: de ce omul nu-și pune mai multe întrebări? De ce nu lasă semn că își recunoaște greșeala? Se pare că tot ce trăim în viață este altfel decât ne închipuim. Poate suntem adepții lumii bizare, când periferia poate îngenunchea esențialul. Mă surprind în a crede că atenția lumii noastre este pentru secundar, în defavoarea centrului de greutate. Am vești tulburătoare despre viitorul apropiat. Și nu primim soluții care ne-ar putea liniști. Este un semn de rea funcționare a lumii.
Chiar auzim afirmații, despre tocmai proasta așezare a vremii în care am ajuns. Un fel dezarmant de a promova confuzia și adevărul pe dos din marile cancelarii de care depinde lumea. În asemenea împrejurări, e adevărat, optimist nu sunt, dar nici pesimist fără ieșire. Încerc starea de luciditate, de echilibru în înțelegerea semenilor. Că fără armonia sufletelor omenești, lumea cea mare își face de cap. Și noi, uneori, ne înghesuim în ură, în propria livadă. Doamne, cât nu suport ura și vorbele grele, simțite și rostite ca un refren dantesc. Marele prozator Augustin Buzura, născut în Berința Maramureșului, îmi spunea într-un dialog: mizeriile de la noi sunt, pentru unii, pretexte pentru a-și explica propriul eșec. Mulți din preajmă se pricep la alții, iar pe ei nu se iau în seamă. Dau lecții absurde, într-o lume așezată pe cultura ei simplă, convingătoare și necesară bucuriei de a trăi. Câte zile ți-au mai rămas.
Psihologii au constatat că ascunsa lor sete de sfidare a celor din jur este un pretext de a-și explica propriul lor eșec. Am în preajmă oameni cărora nu le-am făcut nici un rău, cu voia mea, dar mă privesc cu ocheanul întors. Să fiți fericiți! Totuși, mă întreb cum putem procura felia de încredere în noi? Din fericirea scrisă cu literă mică. Am mai scris, și repet, cred că nu există rețetă pentru libertatea de a fi tu însuți. Evident, în relațiile cu cei din jur. Dar și împrejurimile în raport cu mine. Am un crez adânc al relațiilor dintre oameni. În sâmburele lumesc, care adună și nu separă. Mă întristează marile discordii, care refuză un negociator. Un sfătuitor de taină. Un fel de Daniil Sihastru. Steaua călăuzitoare din suflet.
Mă feresc de propovăduitorii de ocazie, cu mâini scurte și ochi vicleni. Care îți află pricini în bunele tale intenții. Detest ura, deși știu că ura, ca iubirea, are multe fețe. Nu îmi place când omul, cu bune intenții, devine obiectul unei investigații și nu al unei revelații. Așa, mă așez stăruitor aproape de Malraux, cu care împart, din când în când, oglinda de la hotarul ceții. Există vremuri pentru bucurie, dar și pentru întristare, un timp al rodirii, și altul al ofilirii.
…Pe Ulița Bisericii, trece omul cu doi cai strălucitori. Printre ultimii cai din sat. Mucalit, dar fiecare vorbă rostită are miezul ei de încântare. La poartă ne spovedim timpul de când nu ne-am văzut. Multe și mărunte. Despre lumea asta, care are multe semne de întrebare. Dar când nu a avut lumea întrebări pentru oameni? Deodată, îl aud spunând: ce folos că avem libertate, dacă nu avem frățietate? Nici pe la noi, nici prin alte lumi. Mă aflu, îmi zic, într-o avangardă a înțelepciunii cotidiene. Am închis poarta, și am fost bucuros că m-am ales cu o vorbă luminoasă. Aud pasul cadențat, al ultimilor cai, pe ulița asfaltată. Oare sunt chestiuni trecătoare? Cred că da. Dar și efemeridele simbolizează durata.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.