Alte măști, aceeași piesă

0
108
Editorial Graiul Maramureşului

Mi-am propus o seară de recitire, să evadez din capcana cotidiană, din vânzoleala unei vieți politice căreia nu-i pot da de capăt. Tocmai am ratat o plimbare de unul singur, deoarece am întâlnit un fost parlamentar de Maramureș. Cu care nu am discutat despre vreme, ci tot despre întâmplările cotidiene, ce își caută singure starea de disperare: sănătate, politică, morții recenți și despre o felie de încurajare. Caut salvarea sufletului în cărți. Parcurg un text al lui Alexa Visarion, despre strigătul măștilor, cu un motto din Eminescu: „Nimeni nu este mai înclinat de a confunda țara cu sine însuși decât un partid.” De ce fugi, în spate duci. Scot din bibliotecă un volum din opera lui Caragiale. Sunt tentat să fac analogii între personajele Maestrului și oamenii politici care ne ocupă viața cotidiană. Pe câțiva i-am ghicit destul de bine, dar îmi iau răgaz pentru aprofundarea asemănărilor. Cine seamănă cu Tipătescu? Cine are însușirile lui Brânzovenescu? Dar Agamiță Dandanache?
Regizorul Alexa Visarion crede că domnul Cațavencu nu e demagog. Cațavencu e patriot. Cațavencu nu minte. El spune doar adevărul. Adevărul lui electoral. Mi-au căzut ochii pe un text al lui Caragiale despre Cetățeanul Turmentat. Vi-l pun la dispoziția lecturii, deoarece este mai puțin cunoscut și are înțelesuri profunde și izbitoare asemănări cu lumea politică din preajmă. Citiți-l cu atenție, că merită! „Acest Cetățean Turmentat, spune Caragiale, se ridică sus și ia proporțiile unui tip abstract: simbolul unui popor întreg… Uite-l! În schimbul unei închipuite îndreptățiri de sufrag, el este aici îmbrățișat, aici îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit; rând pe rând, aplaudat, huiduit, ridicat în brațe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat și mistificat, arareori parcă și-ar înțelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc buimăcit de câte ori i se întâmplă; mâhnit, dar tot glumeț; beat, dar cu minte; vițios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce pricepând tulbure, simte limpede ce se face cu dânsul, apoi căzând de bunăvoie în amăgire ca într-o ultimă scăpare posibilă, urmărește cu tenacitate suprema lui mângâiere – sâmburele mistificării, rădăcina soartei lui; caută mereu și fără preget să afle de la măcar cine, până nu se închide urna, el!… pentru cine votează? El!… Și-n sfârșit lumea noastră nu-i atât de rea pe cât se spune! I se dă mângâierea; află pentru cine votează și, triumfător, aleargă să-și exercite suveranul! Dreptul de a stăpâni liber, prin liber sufrag.”
Citatul, cam lung, acoperă, cred eu, o bună parte din psihologia și destinul cetățenilor care decid soarta țării. Ei sunt păcăliții și sacrificații, dar au convingerea că votul lor îi va pedepsi pe cei care nu se țin de promisiuni. Dar ca în teatrul lui Conu Iancu, personajele de pe scena noastră politică se completează, se atrag, se susțin și urmăresc același scop. În dialogul cu fostul parlamentar român din zilele noastre, am aflat ceea ce bănuiam. Puțini dintre aleșii neamului sunt devotați sincer mersului țării, cei mai mulți sunt prinși într-o altă țesătură. Care-i unește indiferent de culoarea politică. Trahanache nu are identitate fără Tipătescu, Pampon își pierde uzul rațiunii fără Crăcănel, iar Rică Venturiano este lipsit de rol fără furia onorabilului Jupân Dumitrache. Acolo jocul nu este al întâmplării, ci al schimbului de mesaje pentru niscaiva afaceri din rânduiala puterii.
Nu fac parte dintre cei care conturează personaje grotești, incoerente, ci sunt atras de ființa mistuită de cuvânt. Păstrând proporțiile vremii, observ o stranie asemănare între lumile politice care se regizează pe scenă și spectacolul în aer liber din cotidian. Vorbăria este apreciată ca un act de disimulare. Priviți câtă caricatură este ilustrată pentru formarea noului guvern! Simt, la mulți dintre actorii realului imediat, o plăcere de a trăi sub mască. Nu cea de la farmacie, ci una care ilustrează cu dibăcie scenele comice ale banalului. Este o artă să spui același lucru de sute de ori, și să nu se miște nimic. Sau foarte puțin. Întorc fila cărții și citesc: „Mi-e frică de proștii răi!”, cei care au râvna fericirii egoiste. Care practică marea trăncăneală ajunsă erou de film. Așa, o vede toată lumea, nu o împărtășește, dar nu poate face mare lucru pentru a transforma binele dorit în practică emblematică.
Asta îmi spunea și fostul parlamentar, întâlnit pe stradă. Cât de greu ajung deciziile de sus, faste, necesare, la omul de rând! Asta face parte din măreția slăbiciunii cotidiene. Are legătură cu țara ce se întâmplă acum? Personaje, validate ca modeste, se autopropun în scaune înalte. Unde se mai întâmplă așa ceva? Nu uitați viziunea lui Caragiale despre propriul său personaj, sugerat mai sus. Închei cu o secvență din iarmarocul lingvistic din Tabla de materii din Moșii lui Conu Iancu: „Tricoloruri, panorame, cerșetori, ciubere, cimpoaie, miniștri, pungași de buzunare, fotografii la minut, comedii, tombole, Deșteaptă-te, Române, cruci, dumnezei, poeți, prozatori, critici, praf, noroi, murdărie, infecție, lume, lume, lume… criză teribilă, monșer!”
Da, domnule Eminescu: „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă…” Iar cu povestea noii guvernări, ce n-a văzut Parisul!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.