Regizorul nostru din Danemarca

0
82

S-a făcut ca, în studenție, să fiu un spectator activ în sălile teatrelor bucureștene. Aveam un imbold, compania colegilor. Așa am văzut spectacole memorabile, rămase în istoria teatrului românesc. Cu actori geniali, puse în scenă de regizori de același calibru. Și am constatat că regizorii români au valoare universală. Mă gândesc la Andrei Șerban. Mi-am făcut prieteni printre actori, care mi-au rafinat emoțiile transfigurării. Cu Florin Piersic, Ovidiu Iuliu Moldovan, Vladimir Găitan am împărțit vremuri de taină din spatele cortinei. Apoi, întâlnirea cu Toma Caragiu, în casa cumnatului său, sculptorul Alexandru Gheor­ghiță, nu se poate uita. Unde era și mama celebrului actor. Așa am fost polenizat, pe viu, de lumea teatrului și filmului. Domenii care îmi erau din pruncie dragoste aprinsă fără alint.
Nu am avut prieteni printre regizori. Ei erau vrăjitorii din umbră, unde eu nu aveam acces. Îi știam după nume, eram atras de viziunea regizorală, dar ei se exprimau prin spectacol. Și totuși mi-a fost dat să cunosc un mare regizor român, pe când hălăduiam prin Copenhaga. Ce căutam eu acolo? După schimbarea lumii, drumurile mele prin Europa, vreo trei au fost, au avut amprente folclorice. Adică eram invitat de cei pricepuți la cântec și joc. Așa a fost și drumul meu în Danemarca. Doi danezi, după un popas la Desești, au invitat ansamblul tinerilor de pe Mara în Dania. M-au luat și pe mine. A fost o călătorie care mi-a prins bine. Locul șederii a fost orășelul Birkerod, un satelit al Capitalei. Eram găzduiți de localnici. Care ne-au făcut un program extrem de dens, interesant, cu multe surprize. Dimpreună cu învățătorul Vasile Chira, din satul Mara, eram în grija unei tinere familii generoase, inventive, dar și curioasă de țara noastră. Ea, Bente, avea un mare salon de frumusețe în Copenhaga.
Într-o seară, îmi spune că o familie de români din Copenhaga vrea să mă întâlnească. Vă dați seama, credeam că este o glumă daneză. Cine să mă știe pe mine acolo? Poate umbra lui Hamlet. Bente îmi spune că era vorba de Anca și Pepe. Nimic concludent pentru mine. Sufletul meu se frământa ca o cergă în vâltoarea lui Petre Verdeș. Și a venit și ziua, ora și clipa tuturora. Bente mă duce până la casa misterioșilor români din Copenhaga care doreau să mă întâlnească. În prag, mă întâmpină un domn cu ochelari, vag perceput de mine din fotografiile de sală ale teatrelor bucureștene, și Anca Giurchescu, buna mea cunoștință de la Simpozioanele de etnografie și folclor de la Sighetul Marmației. Cum s-a făcut legătura? Anca era clienta salonului lui Bente. Și din vorbă în vorbă au ajuns la România, la Maramureș și chiar la numele meu.
Așa mă aflam în casa marelui regizor român Lucian Giurchescu și a doamnei Anca Giurchescu, eminent etnograf din echipa de cercetare a savantului Mihai Pop. Care a publicat câteva studii de referință despre Maramureș. Vorba de pe la noi: Doamne, mică-i lumea asta, s-a potrivit de minune în acest caz. Cei doi s-au stabilit în 1979 în Danemarca. Regizorul a invitat și un actor la serata noastră. Un fel de Florin Piersic al danezilor. Atmosfera a fost, de la început, relaxată. Am aflat că Anca își continuă cercetările. A studiat migrația unor locuitori din Valea Timocului în Suedia. În Danemarca a efectuat cercetări asupra culturii tradiționale a comunităților vlahilor din Dania.
Pe Lucian Giurchescu, care a fost director la Teatrul de Comedie din București, îl descopeream la el acasă, departe de țară. Era un om foarte precis, cu retorica unui intelectual fin, cu aerul unui aristocrat născut. Avea sclipirea autenticului om de teatru. Un artist pentru care Teatrul era esența vieții lui. În fluidul acelei seri, i-am luat și un interviu, la care astăzi mă raportez. Vorbea la plural, noi, care era și definiția Teatrului pentru el. Devenise un bun observator al teatrului românesc și un remarcabil detector de valori. Era deschis și atras de ce era vibrant și adevărat, posesor de soluții gândite. A lucrat cu mari actori. A pus în scenă piese celebre. La un Festival de la Paris a fost felicitat pentru montarea piesei „Rinocerii,” chiar de autorul ei, celebrul Eugen Ionescu. Aici, colabora cu Teatrul Regal din Copenhaga, dar și cu multe teatre din Europa.
A fost o după-amiază de neuitat, după cum se vede. Multe am aflat despre marele regizor. Decizia de a pleca din țară? Credea că ar fi putut fi periculos pentru teatru și pentru familie deoarece nu mai putea să tacă! Ne-am scris după revenirea mea în Maramureș. Am vorbit la telefon când a revenit, după 1990, la conducerea Teatrului de Comedie. Aflu de la Marina Constantinescu că pe 10 ianuarie, Lucian Giurchescu ne-a părăsit. Avea 91 de ani. Anca murise cu zece ani în urmă. La Copenhaga, în prezența familiei fiicei Ileana, a prietenilor, a unor oameni de teatru danezi a avut loc serviciul funerar al marelui regizor român Lucian Giurchescu. Pe care l-am cunoscut printr-un noroc hamletian.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.