Poetul Ioan Moldovan, la aniversare

Dicționarele literaturii române rețin data de 21 martie, ziua ivirii în lume a poetului Ioan Moldovan. S-a întâmplat în urmă cu șapte decenii, în satul Mureșenii de Câmpie. Format la ilustra Școală echinoxistă a Clujului, care a dat o direcție nouă, curajoasă și asumată poeziei, mentorul ei fiind criticul literar și poetul Ion Pop, ucenicul literelor aprinse, Ioan Moldovan, a descoperit o cale proprie de manifestare lirică. Farmecul acestei grupări literare rămâne orgoliul fiecăruia de a fi el însuși, cu devoțiunea de a fi laolaltă. Echinoxiștii au rămas un celebru cor care a întrupat armonia unei grupări ce a dat un ton convingător în literatura română contemporană. Iar poetul Ioan Moldovan și-a construit un edificiu liric cu înfățișare personală.
Am fost martor, prin vreme, la apariția cărților lui de poezie. Fiecare conținea o iscodire a umbrei, un pariu cu stările radicale ale emoției, refuzând iluzia în favoarea unui cotidian văzut printr-un ochean procurat de la marinarii de pe mările neliniștii, care acostau la țărmul poetului pentru absintul cuvântului. Cinstitul de astăzi mai crede că poezia crește și pe un teren ce părea sortit pustiei. Așa, în drumul lui liric, a răsădit flori aduse din insomnia munților, mai ales în sezoanele elegiace. Cu firea lui, cu grija lui, cu truda proverbială a răsfățat pe fața poeziei românești plantații de care se minunau privitorii, cititorii și criticii. De altfel, un confrate echinoxist scrie despre această urcare a muntelui: „Poate nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta intensitate filonul oboselii”.
Rând pe rând, nume cu rezonanță în critica literară au descoperit în lirica lui răbdarea și însingurarea, venite din partea unui autor înțelept și convingător. Un maestru al verbului. „În urzeala tare a scrisului său, lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă”, aprecia Gheorghe Mocuța. Las critica pricepută să-și vadă de treabă, chiar astăzi, 21 martie, și eu mă întorc în lumea omenească, pe vremea când lustruiam timpul, prin Maramureș, cu Ioan Moldovan. A fost profesor la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, perioadă maramureșeană considerată fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. Ioan face parte din categoria rară de prieteni care, prin felul lui de a fi, îmi asigura liniștea în vremi tulburate, nădejdea în lumină, când norii se mai abăteau asupra noastră.
A fost, și a rămas, un izvor de încredere, confratele dinspre care venea certitudinea, dar și viața care purta un nume. Ioan transmite bunătate, respect pentru aproapele, generozitate, calmul valorilor, refuză trufia și egoismul, inspiră demnitate și o sobrietate a expresiei. Scriam cu un alt prilej aniversar că acest poet, coborât din sunete grele, s-a ivit din amănuntul unui timp pentru a da contur mainimicului. Mă refugiez într-o amintire ocrotitoare. Într-o seară, sau poate era o haltă dincolo de timp, l-am întâlnit pe Ioan Moldovan pe o tânără stradă din Baia Mare, pe care tinerii locuitori plantau tuia. Era o stradă fără arbori, ca un poem care aștepta să fie întrupat. Păsările nu aveau unde să-și odihnească zborul. Era un fel de început de lume.
Ne minunam de lucrurile simple. Ne apropiam zările unor mari poeți pe care-i plimbam pe strada Transilvaniei. Tot timpul când eram primit în Casa Poetului, scotea din credenț câte un poem ca o pasăre pregătită de zbor. Petronela ne îmbia cu ceaiul din plantele paradisului. Doamne, câtă biografie! Îmi aduc aminte când strada Transilvaniei a rămas văduvă de un mare poet. Chiar eu l-am ajutat să urce cărțile într-un mijloc de transport care l-a dus pe poet la Oradea. Unde și-a construit o excelentă statură la conducerea celebrei reviste Familia. Peste trei decenii poetul i-a fost far veghetor. Din orașul de pe Crișul Repede venea adesea în Maramureș, ca la el acasă. Mă căuta la Desești, satul meu de naștere, unde Ioan a întâlnit niște păsări ciudate, pe care le-a ascuns în poeme.
L-am invitat, cu puțini ani în urmă, în curtea mea părintească, unde un juriu i-a acordat Marele Premiu ce poartă numele poetului „Necuvintelor”. O distincție literară consacrată. De altfel, poetul cinstit astăzi are multe onoruri care lucesc ca o sabie lustruită. Fiind pus în icoana literaturii române contemporane. Vorba poetului: multe ar mai fi de spus! Să ne trăiești, poete, prietene, îți spune Maramureșul liric și cititor!