Anul trecut, în august, s-au împlinit trei decenii de la desprinderea Republicii Moldova de URSS și proclamarea independenței. O perioadă extrem de agitată pentru statalitatea ei, care a început cu un război pe Nistru. La finalul lui am ajuns, dimpreună cu colegul Vasile Iluț, până la Vadu lui Vodă. Pe podul de la Dubăsari se trăgeau ultimele salve de obuziere. Am adus în numele ziarului nostru copii din zona de conflict. Îmi aduc aminte că pe autobuzul care ne aducea în Maramureș era scris: Copiii Transnistriei. La Chișinău l-am întâlnit pe controversatul Iurie Roșca. Era în conducerea Frontului Popular, întruchipa spiritul unionist, și i-am cerut ajutor pentru a-mi recomanda copii pentru vacanța în Maramureș. Mi-a recomandat o tabără de pionieri de lângă Chișinău. Când i-am spus că dorim prunci de pe linia frontului, a plecat din birou.
De atunci nu l-am mai văzut, ci am auzit că este sfetnicul lui Alexandr Dughin, sfătuitorul, ideologul lui Putin. Mircea Druc era venit în Țară. Ne-a ajutat, cu un sfat bun, tânăra Natalia Pascal, secretara Frontului. Șederea pruncilor basarabeni în Maramureș a fost o aventură a cunoașterii, o salvare, dar și un respect din partea ziarului nostru pentru schimbarea istoriei. Așa a început statalitatea Republicii Moldova. Am scris o carte despre unele aspecte ale devenirii fragilului stat dintre Prut și Nistru. „Ochii Basarabiei” m-au urmărit tot timpul. Încă din ultimii ani ai existenței fostei URSS, populația din actuala Republică era puternic divizată. Într-o parte era curentul unionist, proromânesc, care devenea cu fiecare an tot mai evident, și în cealaltă curentul rusofil, prorus, care era pentru subordonarea față de Moscova. Deși era mai mic la număr, deținea principalele pârghii ale puterii politice și economice, mai ales prin intermediul structurilor de forță, conduse direct de la Centru.
Astfel, încă de la început, disputele din tânărul stat independent erau împărțite în două direcții. Una cu orientarea spre Est, adică spre Federația Rusă și alta spre Vest, adică spre România și Uniunea Europeană. Pe acest fond, decenii la rând, în preajma alegerilor, țara dintre Prut și Nistru s-a aflat mereu în fața unei dileme politice. În primii ani de statalitate, sub președinția lui Mircea Snegur, a dominat curentul unionist, să ne ținem de neamuri, zicea fostul președinte. Cercurile naționaliste ruse au recurs la conflicte separatiste. Așa a fost reactivat, peste noapte, conflictul găgăuz și cel transnistrean, ultimul soldat cu războiul de pe Nistru din 1992. Când am fost și noi acolo. A urmat o perioadă de relativ echilibru sub președinția lui Petru Lucinschi, forțat până la urmă de forțele naționaliste ruse să se retragă de la putere, preluată de neocomuniștii lui Vladimir Voronin. Cel care a adus vin basarabean pentru cramele de la Cotroceni, pe vremea președintelui Băsescu.
A fost o perioadă de recul, timp în care au fost restabilite simbolurile din perioada sovietică. Au revenit la putere, pentru câțiva ani, forțele proeuropene, în fruntea cărora s-au succedat președinții: Mihai Ghimpu, Marian Lupu, Nicolae Timofi, când Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Din păcate, orgoliile, și mai ales interesele diferite ale liderilor acestor forțe, au slăbit unitatea lor și au îngăduit revenirea la putere a comuniștilor, convertiți în socialiști, sub conducerea președintelui prorus Igor Dodon. O nouă perioadă cu fața spre trecut, când au fost reînviate simbolurile epocii totalitare sovietice.
Sub fiecare președinte am făcut călătorii la Chișinău, cu rosturi culturale și am văzut cu ochii mei peisajul politic din Republica Moldova. Cu președintele Mihai Ghimpu chiar m-am întâlnit într-un cerc mai restrâns. În sfârșit, au venit alegerile prezidențiale din 2020, când Maia Sandu a devenit prima femeie șef al statului Republica Moldova, o premieră, cu unele excepții, în spațiul post sovietic și central-european. A fost prima dată când, la Chișinău, un lider reprezentant al noii generații, cu pregătire în Occident, câștigă detașat o competiție electorală deschisă. Noul guvern are în fruntea sa tot o femeie, Natalia Gavriliță, de profesie economist, cu studii în Marea Britanie, unde a coordonat și proiecte de guvernare și evaluare.
Am amintit acest peisaj politic din Republica Moldova pentru a înțelege tocmai situația din ultimele luni, când țara este amenințată pe față. Ochiul negru este în Transnistria. România a fost, și va rămâne, cel mai apropiat și cel mai sincer prieten al Republicii Moldova. Despre asta cu alt prilej.
