„Am învățat să fac straiele populare de la A la Z”
Are doar 35 de ani, dar în ciuda vârstei tinere pe care o are, Dana Dobrai e pasionată de tot ce înseamnă meșteșugurile populare. De altfel, e unul dintre cei mai tineri meșteri populari din cadrul Centrului pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale Maramureș.
De mic copil, mama i-a așezat acul în mână, iar de atunci a devenit fascinată de tot ce înseamnă lucru manual. Acum mărturisește că brodează și coase de când se știe. “În școala primară am prins orele de lucru manual, iar mai târziu, în liceu și facultate îmi brodam hainele care se învecheau sau erau rupte. Imediat le dădeam un suflu nou și le purtam cu mult drag” – spune Dana.
Odată cu nașterea micuței sale, Antonia, a început să coasă și mai mult, mai ales că din poșetă nu îi lipsesc niciodată acul și ața. Pentru că prietenii și cunoscuții îi admirau mereu cămășile, iile sau trăistuțele, s-a ambiționat să participe la târgurile meșterilor populari. Acum, Dana Dobrai, prin iscusința mâinilor sale, își promovează cu succes zona de unde provine: satul Ungureni din Țara Lăpușului.
“Nu știu cum ar arăta bucătăria mamei fără teară”
R: Lumea ar putea părea surprinsă atunci când vede că o tânără ca tine promovează tradiția. Cine ți-a lăsat moștenire iubirea de autentic, de tradițional?
D. D.: De micuță, mama mi-a pus acul în mână și mi-a spus că ar fi tare bine să lucrez ceva și când mă odihnesc. N-a fost nimic deosebit să-mi fac lucrurile, accesoriile cu mâna mea. La sat întotdeauna s-a promovat lucrul de mână și fetele care știau lucra frumos și migălos erau mereu apreciate și bune de nurori.
R: Te-am zărit deseori la târgurile meșterilor populari cu diferite produse. Mai exact ce se poate găsi în „colecția” ta de meșter popular?
D. D.: Când îmi permite timpul, că de ar fi și 28 de ore într-o zi, sigur aș mai avea ceva de croit/brodat, particip la târgurile meșterilor populari. Mă bucură enorm să mă întâlnesc cu colegii de breaslă, să împărtășim idei. Am legat multe prietenii în acest mod. Cum unchiul meu făcea pieptarele în zona Lăpuș, am învățat să fac straiele populare de la A la Z cum s-ar spune: fac opinci, ciorapi de lână, poale, cămeși, zadii, brâu și traistă, doar năframa din cap o cumpăr sau o comand de la alți târgoveți.
R: Mai ai în gospodăria ta unelte vechi? De exemplu, teară sau alte unelte…
D. D.: Sincer, nu știu cum ar arăta bucătăria mamei fără teară, iarna. Doar de Crăciun o scoate din casă și atunci că sunt multe zile de sărbătoare, în rest, teara stă în casă pentru toate câte îi trec mamei prin cap. Avem urzoi și cum are un picuț de vreme cum mai urzește o teară, că vezi tu, cine știe la cine a trebui, și un țol pe jos îi bun, și o cuvertură faină n-o stricat nimănui. Ba, de vede un model mândru, una două îl face.
“Îmi place să lucrez și să împlinesc ideile sau amintirile din copilărie“
R: Ce înseamnă pentru tine această legătură cu strămoșii, cu tradiția?
D. D.: De micuță am păstrat aproape de sufletul meu tradițiile pentru că o vedeam pe bunica urzind brâie pe gard și o mătușă din partea tatei care stătea în aceeași curte cu noi, torcea zi – noapte. Am văzut întreg procesul: de la sămânța de cânepă din care făceau ulei când puteau, o puneau în pământ și ieșea o plantă verde, apoi o uscau și o melițau până strălucea și o torceau, făceau pânză și apoi cruce pe masă și era față de masă sau ștergar, cămeșă sau lipideu. Nu poți uita lucrurile astea oricât de mult aș aprecia cearşafurile de Pucioasa și plăpumile 4 anotimpuri. Eu am dormit pe țolul făcut de mama de la lâna mieilor cu care mergeam eu pe câmp, astea ți se pun pe suflet și nu-ți ies de acolo niciodată.
R: Practic, fiecare creație a ta este cumva “o bucățică” din sufletul tău.
D. D.: Odată cu nașterea fetiței mele, am realizat că orice aș face pe lumea asta și oricum aș face, faptul că o am și sunt mamă, este cel mai împlinitor lucru pentru mine. Dar am vrut să vadă și ea, parte din copilăria mea care nu a fost ca un joc pe tabletă și ca un next level, era despre a face ceva cu mâna mea, care să mă reprezinte și să fie autentic. Îmi place să lucrez și să împlinesc ideile sau amintirile din copilărie sau unele dorințe legate de evenimente speciale din viața celor implicați în munca mea. De exemplu, o mămică și-a dorit un brâu cu dantela de la lumânarea copilului de la botez. Așa că i-am țesut un brâu pe marginile dantelei.
R: Care e obiectul cel mai de suflet și care ar fi istoria lui?
D. D.: Cea mai de suflet piesă este cămașa mamei de mireasă pe care și-a făcut-o singură și pe care am adaptat-o să o pot purta și acum. Am respectat canoanele și am ajustat-o cu pânză pe laterale ca să mă încapă și o port cu drag peste tot. Dar nu este singura, pentru că am făcut o colecție de ii cu specific tradițional care au ca imagine brodată în zona pieptului „o mamă cu puiul în brațe”.
“Nicăieri în lumea aceasta, portul popular nu e văzut ca în Maramureș”
R: Mai găsești la oamenii de azi iubirea pentru tradițional?
D. D.: Odată cu înlocuirea Sânzienilor cu Ziua Iei, mulți tineri au început să se întrebe cum arată această modă. Nu-i moda, doar istoria pe care ei nu o au în cărți, ci pe pereții din casele bunicilor. Acolo apar toți în costume tradiționale, cu opinci și sumane.
R: Te gândești ca la rândul tău să îți formezi ucenici într-ale meșteșugului popular?
D. D.: Cred că aș trăi degeaba dacă n-aș reuși ca măcar una din toate femeile cu care am lucrat să ajungă să realizeze cu drag aceste meșteșuguri. De asemenea, încă mai cred în reintroducerea cursurilor practice în școli sau măcar școlile de meserii să reînvie. În zona noastră, femeile încă păstrează acest obicei de “mers cu lucru în sat”, fac schimb de idei, se strâng periodic la una din case și lucrează împreună. Mi se pare extraordinar obiceiul, ca o rugăciune. Îl duc și eu mai departe și împreună cu alți meșteri populari, ne strângem la Muzeul Satului, unde facem ateliere și mici șezători. Personal, colaborez cu mai multe asociații în acest sens și sper să fie un obicei pe care să-l mărim de la an la an. Am umblat prin multe sate maramureșene pentru că, oricâte aș fi găsit în cărți, acel suflu, acea emoție n-am găsit-o decât atunci când am stat cu femeile la masă, la povești; acolo mi-au spus durerea și bucuria fiecărui fus tors, a fiecărei sapă de lut și desfăcat de mălai, a copiilor duși pe front, în străinătate, a celor plecați de tineri la cer, pentru că ei așa își coseau hainele, sinceri și mai ales asumați.
R: Mai are șanse Maramureșul să redevină sau măcar să se mențină ca o zonă încărcată de tradiții, așa cum a devenit el cunoscut în întreaga lume?
D. D.: Cu siguranță. Nu ne-am pierdut, dar cred că am obosit. Maramureșul a fost dintotdeauna un loc măreț, plin de talente. Oriunde am fost în lume, cu traista pe umăr, știau că sunt din Maramureș. Costumul popular este cel mai bun CV în lumea satului și mai nou în străinătate. Ești mândru, taci și-ți dau lacrimile pentru că ești căutat să faci oameni fericiți la nunți, botezuri, la evenimentele care contează în viața lor.
R: Dacă ar fi să îi motivezi pe maramureșeni să se reîntoarcă la tradiții ce le-ai spune?
D. D.: Le-aș spune că nicăieri în lumea aceasta, portul popular n-a fost văzut ca în Maramureș, mai ales că știu foarte mulți maramureșeni plecați în străinătate de zeci de ani şi în continuare ei au camere țărănești care le alină dorul de casă, au biserici și au format comunități unde se îmbracă duminică de duminică țărănește și amu’sincer unde mai vezi aste lucruri decât pe ulițele satului românesc.
