În tensiunea conflictului ruso-ucrainean a apărut ideea că situația poate degenera în acest spațiu, punând în acțiune Armata a 14-a rusă, din Transnistria, care, sprijinită de forțe militare rusești aflate în zona de vest a Ucrainei, poate să pericliteze siguranța teritorială a Republicii Moldova. Pentru mine acest teritoriu nebulos a prins contur când am trecut Nistrul pe podul de la Vadu lui Vodă, spre Dubăsari. Știam că acolo, în acea fâșie de pământ, este generalul Lebed, cel care a declarat țâfnos că, dacă România nu se cumințește cu Basarabia, el, cu Armata lui din Transnistria, în câteva ore poate fi la București. La Chișinău am citit această afirmație de militar sovietic. Dar ce-i cu această Transnistrie? Care a devenit mărul discordiei pentru țările din zonă. Dar mai ales pentru Republica Moldova.
Greu încercat a fost acest petic de pământ în toate etapele devenirii sale, din perioada medievală, legată de mai mulți domnitori români, până astăzi. A intrat în interes public de la formarea statelor naționale. Și mai ales în perioada de conflicte. Fâșia de pământ de 4 163 kilometri pătrați și nici o jumătate de milion de locuitori, a primit numele de Transnistria, în perioada ofensivei românești pentru recuperarea Basarabiei. Atunci, mareșalul Antonescu a cerut ca teritoriul dintre Bug și Nistru să devină o zonă de ocupație românească, sub numele de Transnistria. Spațiu geografic care nu a existat ca entitate administrativă până atunci. România nu a emis niciodată, oficial, pretenții față de acest teritoriu. Deși orgoliul mareșalului ne-a costat cam scump în istoria apropiată. După ce trupele sovietice au revenit în Basarabia, în vara anului 1944, și Transnistria a revenit Uniunii Sovietice.
După destrămarea URSS, au avut loc împărțiri pe aceste teritorii moldovene. Pentru a zădărnici orice proiect de unire a Basarabiei cu România, în urma unor mișcări sociale și politice dirijate de Rusia, fâșia de pământ și-a declarat autonomia. Sub președinția lui Mircea Snegur se autorizează o intervenție militară a Republicii Moldova împotriva rebelilor care atacaseră posturile de poliție loiale Chișinăului. Așa a început confruntarea armată dintre forțele moldovene și armata rebelilor sprijiniți de armata rusă. A urmat un acord de încetare a focului (21 iulie 1992), în urma căruia Armata 14-a a rămas în Transnistria. Guvernul de la Chișinău nu mai avea nicio autoritate asupra regiunii nistrene. Micul teritoriu autonom, în care sunt și moldoveni, a trecut prin mai multe frământări sociale și politice. Conflictul ruso-ucrainean a adus în atenție și Transnistria. Mai ales că majoritatea locuitorilor ei au o orientare prorusă, iar prezența Armatei a 14-a ruse poate juca un rol nefast în atacarea sau atragerea Republicii Moldova într-un conflict militar.
Și nu sunt afirmații hazardate, recent președintele României declarând la Chișinău: „Situația tragică din Ucraina nu trebuie să ne facă să uităm că pe teritoriul Republicii Moldova există, încă, un conflict prelungit. Reafirm aici, la Chișinău, sprijinul deplin al României pentru soluționarea politică a problemei transnistrene, cu respectarea suveranității și integrității teritoriale ale Republicii Moldova în frontierele sale recunoscute internațional și fără afectarea parcursului său proeuropean.” Dincolo de coaja diplomatică a acestei declarații se ascunde o realitate care mă îngrijorează. Transnistria este un butoi cu pulbere.
Pe lângă armata de care aminteam, experții militari declară că, în micul petic de pământ atât de disputat, s-ar afla un mare depozit de muniție. Apoi, Rusia veghează. După conflictul de pe Nistru, un fost președinte al Dumei de Stat, G. Selezniov, a declarat la Chișinău că Federația Rusă a atacat, în 1992, Republica Moldova pentru a împiedica unirea cu România. Dar nici autoritățile separatiste nu se retrag de la fapte reprobabile. În 2007, eram la Chișinău, și am citit într-un ziar că a fost profanat Cimitirul Dragalina din Tighina. Au fost îndepărtate crucile și au nivelat mormintele cu buldozerele. Erau 319 morminte de ostași români. Crucile, cu numele lor, au fost concasate, iar pietrișul aruncat pe drumuri.
Aici stau mulți lupi la pândă. Mai ales acum, când partea aceasta de lume a scăpat de sub control. Fără o diplomație isteață, putem să ne împiedicăm în propria noastră istorie. Că soarta Transnistriei este jucată de alții.
