Într-o zi, cu harta în față, am pus în jurul Băii Mari toți factorii de poluare. Și ne-am crucit. Desigur, vom reveni asupra “ofertelor” impresionante din jurul municipiului reședință de județ. Dar parcurgând orașul roată roată, pe la margini, am descoperit și alte cele.
De exemplu, am primit mostre din ceea ce înseamnă să fii “ultimul băimărean”. Sigur veți gusta ironia. Pentru că, în realitate, marginile extreme de oraș, unde locuiesc acei ultimi băimăreni, sunt de fapt locuri unde extremele se ating. Ca-n cazul marginii de oraș de la Craica… ba un bidonville cu colibe de romi, ba vizavi Dealul Groșului, cu vile impunătoare și o bună parte din bogații Băii Mari! Să pornim deci, la drum!
Înainte de a părăsi centura orașului, trebuie spus că așa mizerabilă n-a fost Craica niciodată. Și da, presa a avut dreptate, sunt urme de castori! Săracii, au ajuns din greșeală, au ros câțiva copaci, după care ne-au bătut obrazul cu lăbuța și s-au dus unde au văzut cu ochii. Atâta mizerie e imposibil de ascuns până și cu legendarele lor baraje. De acolo, am trecut spre nord, pe valea Borcutului. 
Unde iar se confirmă ideea de mai sus. La vedere, sunt vile pe deal oriunde întorci capul, dar dacă intri adânc pe vale, până spre pădure, acolo s-a aciuat o comunitate de romi ce trăiesc după legea lor. Dar aportul lor la zonă e minimalist, dacă e să comparăm cu ce-a rămas după minerit. Urcăm pe strada Nucului, pe la fosta flotație în sus. Pe marginea drumului, de la mina Săsar, vine o apă roșie, evident sunt ape uzate de mină, neoprită de niciun fel de epurare. Interesant, urcăm pe strada Nucului, trecem de vile, dăm deja de case, lăsăm în urmă asfaltul și ajungem la drum de bolovani și de pământ a la 4×4, de unde coboară spre oraș pâraie perfect limpezi, în cascade. Bine, e locul unde “ultimii băimăreni”, nu cei cu vilele impozante, țin capre. Și vaci. 
Sunt cruci în curți de case vechi, semn că s-au și îngropat acolo odinioară. De aici, ai orașul la picioare. Chiar îi înțelegi pe cei ce-au ales să se izoleze. Strada vecină, Grigore Ureche, e deja nobilă, cu case luxoase. Cu câini și pisici… Coborâm de-acolo dar continuăm să ne interesăm de marginile locuite ale orașului. Pe Valea Roșie cea îngustă, în capăt, e un motel cochet, iar proprietarul ne spune că tocmai au urcat silvicii și curăță și plantează. Suntem chiar pe pârâul Valea Roșie, cele două drumuri forestiere mai merg câțiva kilometri și ies, unul spre Usturoiu, iar celălalt spre Băița și Ulmoasa. Nu mai e civilizație în sus, doar o cabană de vânătoare, părăsită. Celălalt fir, valea Usturoiu, e bine-cunoscut. Și aici se locuiește până mai sus, dincolo de cabana fostă Foremar mai sunt acele bărăcuțe din folie ale pensionarilor, cărora recent li s-a pus gând rău. La fel, urcăm pe Dealul Crucii, pe strada 16 februarie, dăm de viluțe cochete și intrăm direct în căstăniș, pe un deal găurit în subteran ca un șvaițer.
Următoarea rută de căutare a ultimilor băimăreni e Ferneziul, unde intrăm pe strada Herja, spre fosta mină cu același nume. Drumul e distrus, asfaltul e ros, clădirile minei devalizate, stația de epurare e relicvă nefuncțională. Aflăm că mai sus, drumul ajunge în fața minei, de acolo poți merge offroad până în Chiuzbaia sau poți intra în galeria Hubert și să ieși…prin galerie, tot la Chiuzbaia! Ultimii locuitori de aici sunt romi… într-un fost cămin al minei. Dar s-au înmulțit și au făcut în jur și barăci. Unii stau “la bloc”, alții la baracă… Două septuagenare ne spun că sunt din ce în ce mai mulți, dar nu au probleme cu ei, decât cu traficul auto furibund, fără limite, cu accidente felurite. Paralel cu strada Herja e strada Limpedea, care iar ne confirmă povestea extremelor. Aici sunt case, apoi carieră, apoi Groapele Chiuzbăii, cu fel de fel de viluțe și de case de vacanță. Evident, tot cu trecere spre Chiuzbaia, locul fiind disputat de Baia Mare cu Baia Sprie.
Pe la Firiza în sus, lăsând lacul în urmă (în Valea Romană, în sfârșit, e plin de brânduși și de firavii și superbii călugări) ajungem în altă extremă a orașului. Aici, Baia Mare se învecinează cu…Săpânța și cu Țara Oașului! Sigur, nu în zona locuită, care ne interesează pe noi. O bătrână ne spune că sunt din ce în ce mai puțini săteni în Blidari, cam “numa domni”. Dar ne atrage atenția că mai sunt câteva locuri de casă de cumpărat…deși n-am cerut așa ceva. Observăm aici și urme de faraonism, exces de construcții, la un motel odinioară îndrăgit de băimăreni. Vedem și bariera de pe autostrada forestieră ce dă din Blidari în poiana Șeituri și apoi spre Băița și Ulmoasa. La capăt de traseu, mai sunt o microhidrocentrală și o carieră, apoi e sălbăticie. Dar la ultimul fir de case e încă zăpadă, sunt lușcuțe, și vile- una mai frumoasă ca alta, în ciuda drumului ca de cătun. Ni se spune în șoaptă: Aici stă și primarul”…ca și cum ar fi un secret sau ar trebui să umblăm pe vârfuri. Superb loc, străjuit pe de o parte de impresionantele stânci Piatra Bulzului pe stânga și Pietrele Lupului și a Caprei pe dreapta. Sunt și cascade superbe aici, e și zonă unde hibernează ursul brun. Din păcate, am prins microhidrocentrala funcționând cu un vacarm deranjant, iar de la munte, de la carieră probabil, veneau mașini grele ce ridicau nori de praf. Ultima casă ar fi vizavi de hidrocentrală, dar pare a fi canton silvic părăsit, așa că luăm ca “ultimii băimăreni” pe vecinii din amonte ai edilului, inclusiv o superbă construcție din buștean rotund, în lucru, ori vizavi, o cabană ascuțită în stil muntean “A-frame”.
Cine sunt, deci, ultimii băimăreni? Clasele sociale de la extreme. Ori oameni bogați, ce se ascund de zgomot, de vâlvă, ce fug din cotidian. Ori oameni modești, cu case mărunte (dar superbe cele din Blidari, cu un specific interesant!). Ori minoritari ascunși la capete de oraș, profitând de construcții părăsite de fosta industrie. O interesantă lecție de viață poți primi acolo, la extremele orașului Baia Mare. Locul unde se întâlnesc dobermanul și malamutul cu oaia, capra și cu ursul. Unde căruța cu lemne cu cai jigăriți se întâlnește cu TAFul, cu camionul cu piatră, cu ATVul sau cu mașina de teren înnămolită. Sunt extremele Băii Mari care se ating, la perfecție, în cel mai imperfect mod cu putință!
