Baicu-Dragomireşti. Potenţial turistic imens, ratat din cauza drumurilor. Sau nu?

Oraşul Dragomireşti de pe Valea Izei are o nestemată ascunsă în joben/clop. E o vale ascunsă, necunoscută profanilor, ce a servit peste secole drept loc de refugiu al satului. Mai apoi, al partizanilor anticomunişti. Cum ai aborda locul ce conţine odinioară cel mai frumos râu al Maramureşului, cu zonă protejată mai cu seamă pentru sălbăticiunile mari (urs, lup, râs), care stă la baza versantului nordic al munţilor Ţibleş?
Prima observaţie în favoarea văii Baicu e de consideraţie istorică. Primarul oraşului, Vasile Ţiplea, ne spune că suspectează sus, la intrarea pe vale, o fostă fortificaţie de Ev Mediu. Ne-o chiar arată. Un deal cu brazi arată cumva nefiresc acolo, iar toponimele locului sunt: valea Turnului, valea Cetăţelei, La Strajă… De asemenea, aici în zonă s-a dat o bătălie împotriva ducelui Almaş. Cât despre rezistenţa anticomunistă, aici au umblat, spune edilul, nu un grup de partizani, ci trei: cel al fugarilor din Lăpuşul Românesc, grupul Popşa din Ieud şi grupul Dragomireşti cu celebrul Paşca Gheorghe, de altfel un solitar de felul lui. Evident, nu există azi urme ale partizanilor, ei umblau, se ascundeau, nu apucau să construiască ceva într-un loc.

Dar se impune să intrăm pe valea Baicu, nu? Prima impresie e aproape dezastruoasă. Un cartier de case înşirat de-a lungul unui drum de pământ, destul de distrus, în câteva minute maşina ta nu mai are culoare, e camuflată, de la praful ridicat. Apoi, râul Baicu, despre care montaniardul Ionică Pop spune că odinioară a fost cel mai frumos râu al Maramureşului, viu, azi arată trist, murdar, scăzut şi abuzat. Aflăm urgent motivaţia, acolo este microhidrocentrală ce preia mare parte din debit şi o lasă ceva mai la vale. Apoi, o greşeală făcută din exces de zel, cu decenii în urmă, a făcut să se deverseze aici ape de mină din exploatări şi mine din munţii Ţibleş. Drept pentru care lostriţele şi păstrăvii de odinioară sunt acum istorie. Şi urcăm, şi urcăm. Cinci, zece kilometri. Încep să apară semne de viaţă, de activitate. Apar ferme, stâne, iar pădurea şi natura, ba şi râul, par ceva mai vii. Mai ales după ce treci de microhidrocentrala care a avut priza de apă colmatată şi acum are balastieră acolo, din cât pietriş s-a adunat. Apoi, vedem şi un mic faraonism, un om de afaceri din zonă pregăteşte pensiune şi ofertă de turism, nu înainte de a face o declaraţie de intenţie: va fi totul la scară mare, monumental, câtă vreme gardul de limitare a proprietăţii e făcut din bolovani imenşi, arată ca un Stonehenge. Poate asta face, un Stonehenge de Baicu!! Dar să nu ne antepronunţăm, la final poate arăta maiestuos! Părăsim locul şi mai intrăm spre munte. Ne îndrumă montaniardul înspre o zonă protejată conform normelor U.E. „Pe cursul superior al râului Baicu s-a mai păstrat din frumuseţea de odinioară. Aici sunt habitate de interes comunitar decretate de Uniunea Europeană, se referă la pârâuri cu maluri protejate de arini, unde abundă viaţa. Apoi, în locul zis SAM, unde sunt o cabană părăsită şi una nouă, cu ofertă turistică anunţată din oraş, Baicu primeşte un afluent de stânga, Valea Căliman. Aici era zonă de protecţie în anii 70-80, pentru carnivorele mari şi nu numai. Dacă pornim pe Căliman în sus, pe lângă Culmea Pleşcuţa, vom avea în faţă vârfurile Bran, Arcer şi Ţibleş, cam 7-8 ore de traseu”, spune montaniardul. Fiind zonă de munte, mai rece, apucăm să ne bucurăm de florile de primăvară. Practic, oriunde întorci capul, sunt mii de luşcuţe. Şi nu numai. Dar ele abundă.
Pe de altă parte, de la drum începând, la râu, zona e clar abuzată, pusă la treabă. Cariere, exploatări forestiere, microhidrocentrala, alimentări cu apă făcute pe văi. Plus alunecări de teren ici-colo. Însă continuăm traseul şi intrăm pe valea Căliman, unde… avem o surpriză majoră. Orice urmă de drum prost dispare şi avem înainte, brusc, un drum pietruit modern, cu poduri, parapeţi, semne de circulaţie! Protecţii, ziduri de sprijin, un drum modernizat şi nou! Dăm de o fermă, proprietarul ne răspunde la una alta, destul de suspicios, dar tot observăm că are ciurdă de Bruna de Maramureş, deja o raritate fie şi pentru Maramureş! Înaintăm aproximativ 7 kilometri pe drumul cu pricina, ne apropiem flagrant de mult de Ţibleş. Oricum, suntem în munţii Ţibleş, dar aproape că eşti la baza muntelui, a versanţilor mari. Dăm evident peste mai multe exploatări forestiere, de unde deducem că e drum forestier. Silvic. Aşa că întrebăm persoana cea mai potrivită. „Da, drumul a fost finalizat în toamnă. Cam aşa ar trebui să arate un drum forestier. Mai sunt în zona Băii Mari făcute aşa, dar dincoace de Gutâi nu. Am avut în zonă parchete şi agenţii economici au refuzat să intre înainte, la cum arăta drumul. Cât despre drumul până aici, da, e rău, aşa e, este axial şi tot forestier. Dacă vă amintiţi, când eram deputat, ne spune Pavel Horj, o mai veche cunoştinţă, fost deputat şi şef al Direcţiei Silvice Maramureş, acum şef al Ocolului Silvic Dragomireşti, am avut o propunere legislativă prin care administraţiile locale să poată prelua drumurile forestiere unde au interes, pentru că au altfel acces la fel de fel de fonduri, pentru modernizarea drumurilor. Dar chiar dacă n-am reuşit atunci, în ce priveşte drumul pe Valea Baicu, chiar vreau să-l dau autorităţii locale, mai ales că au locuinţe pe traseu”, spune Pavel Horj. Şi ca să vă răspund referitor la animale, da, sigur că sunt. Nu mai e zonă de protecţie cinegetică, pentru că după 1990 s-au schimbat legile, dar am văzut cu ochii mei râs, doar n-am apucat să-l fotografiez, spune el. La fel, colegi ai săi găsiţi pe munte şi forestieri ne spun c-au văzut şi lupi, şi urs. Iar zona, în ciuda drumului impresionant, chiar arată sălbatic. Văi torenţiale cu pante uriaşe, ce alimentează valea şi pârâul Căliman. Pădure cât vezi cu ochii. Din câte un loc, poţi vedea vârfurile înzăpezite ale Arcerului, Bran sau Ţibleş, atât de aproape încât mai c-ai întinde mâna după ele, ca după un con cu îngheţată.
Superb loc. Iar acum, imaginaţi-vă zona cu drumuri bune, circulabile, cu semnalizare turistică, cu pensiuni fie şi ele de tip Stonehenge. Cu stâne de unde să poţi lua un caş sau mânca un balmoş. Cu poienile cu luşcuţe şi cu ce urmează după ele acolo peste an. Poate chiar cu o trecere spre Groşii Ţibleşului, de ce nu? Ea există, dar este per pedes, nu auto, şi se face printr-o galerie de mină dezafectată, cale de câţiva kilometri. Cam cu cântec, dar nu şi dacă ar fi securizată, iluminată, sigură. Ar fi o superbă provocare pentru oamenii muntelui! Plus că drumurile existente scurtează cu ore accesul spre creasta Ţibleşului. În paralel, pot coexista şi exploatările forestiere, şi fermele, stânele, cabanele. Aşa ar arăta probabil prima zonă turistică oarecum complexă din Maramureşul istoric, cu oferte montane, culinare, cu trecut istoric, ş.a.m.d. Nu că traseul peste Copilaş ori drumul lui Mackensen n-ar putea deveni la fel…