A fost odată, demult, pe când se îngânau socialismul utopic cu comunismul, când în România se programau investițiile în cincinale. Și da, cam râdeam de asta. Acum? Se programează investițiile după alegeri, adică din 4 în 4 ani, să se facă recepțiile cât mai aproape de alegeri. Să aibă oamenii ce arăta, nu?
În realitate, cele mai mari investiții, deși fuseseră programate așa, la 4 ani… sunt de fapt decenale. Unele multidecenale, dacă ne permiteți să elasticizăm limba română… Și nu că nu le-am mai fi amintit, cât că trebuie, periodic, să le reamintim lor, celor ce sunt la putere vremelnic, să le aibă în vedere, să nu mimeze c-ar fi uitat de ele. Noi n-am uitat!
De departe, recordman în materie de durată este Acumularea Runcu, începută în 1987. Și nu că nu putea fi finalizată demult, cât că finanțările au venit cu țârâita, au fost ani întregi când nu s-a primit nici un leuț ori doar mărunți. De remarcat că ținta inițială a fost de construcție hidrotehnică și hidroenergetică, adică acumularea urma să asigure preaplinul acumulării Firiza, să ofere apă satelor maramureșene până la Sighet, dar și să genereze energie electrică, la o hidrocentrală din capătul Firizei, unde au rămas urme de șantier de la Hidroconstrucția. De respectivul debit se bucură însă acum o firmă privată, ce are priza de apă pentru MHC în aval de tunelul ce aduce apă pe sub munte, de la Runcu spre Valea Neagră. Cât despre finalizare anul acesta, să fim sobri… nu uitați că trebuie decopertat de vegetație și de pământ tot muntele de pe locul acumulării Runcu, tocmai ca să nu ai din start mii de tone de material de decolmatat.
Altă investiție cu timp record a fost Pârtia olimpică de schi de la Borșa. Oricât s-ar împăuna unii, nu e nici finalizată și nici gata înainte de termen n-a fost, câtă vreme panglica de deschidere a șantierului o tăia Dan Matei Agathon, ministru al Turismului între 2000-2003… Sunt aproape 20 de ani, nu? Înainte de a părăsi Borșa, nu trebuie să uităm de acel Centru de informare turistică fără stăpân, neterminat și ținut la secret. Un obiectiv public făcut cu bani europeni, început în 2010 și niciodată terminat, nu e nici al Borșei, nici al Parcului Național Pietrosul Rodnei și se degradează într-un loc turistic strategic superb! Dar cu o vechime similară acumulării Runcu este și asfaltarea drumului județean dintre Boiu Mare și Vima Mică, despre care sătenii spun că ar fi fost declarat asfaltat de vreun secretar de partid cu exces de zel încă din anii 80! Da, încet se asfaltează, mai sunt maximum 4 kilometri, probabil anul acesta s-ar putea termina, se și lucrează acolo. Dar din anii 90 până acum, sunt aproape 30 de ani… Un alt baraj despre care nu mai vrea nimeni să vorbească este cel de pe pârâul Seinel, ce venea cu caracter de torent și făcea dezastru an de an. Cu gafe de proiectare se pare, cu dezinteres, a fost ba părăsit ba reînceput, idea e că de pe vremea primarului Cărăbăț sunt deja 4 mandate de primar…(4×4 ani, nu?), iar despre barajul și acumularea de pe Seinel nu mai vrea nimeni să vorbească. E sub preș.
Evident, trebuie reamintit podul de la Ulmeni. Am fost la el recent, după care primarul Lucian Morar ne-a atras atenția, pe bună dreptate, că am fost acolo, am făcut poza potrivită, dar am omis faptul că din primăvară s-au montat 50 de tone de fier beton și că podul e pregătit pentru turnarea betonului. Și ne mai spune primarul Morar să reținem că al său pod e făcut cu două milioane de euro, în timp ce fratele său similar (aproape) din aval, de la Seini, e făcut cu 3 milioane de euro. Același pod, același râu, același model. OK, așa e. Dar tot a început în 2015 și suntem în 2022. Cu un drum, în zonă fiind, amintim și de depozitul de gunoi de la Fărcașa. Suntem la al patrulea Consiliu Județean, de la Mircea Man încoace, și acolo se construiește în stil Manole, doar că fără o Ană care să consolideze alunecarea de teren. Adică peste 10 ani au trecut.
Desigur, între timp, pe drum, s-au pierdut și alte proiecte “barosane”. Veți râde, dar peste doi ani vin alegeri și vor reveni teme celebre, de genul tunelului pe sub Gutâi, al drumurilor de centură, al gazului în Codru și în Maramureșul istoric. Unele din ele sunt palpabile. Dar… contextul istoric e total defavorabil, în cazul aducțiunilor de gaz. Și continuăm lista proiectelor ce au deja peste zece ani vechime, chiar dacă sunt încă doar pe hârtie: reabilitarea clădirii Securității din Șomcuta Mare, punctul de trecere a frontierei de la Poienile de sub Munte, podul de la Sighet, stațiuni la Moisei și la Dragomirești, blocurile de pe pășunea Tătaru, pârtia de schi de la Băiuț dar și cea “de Stat” de la Cavnic. Ca să nu aducem vorba de Baia Mare, de la care așteptăm ștrandul măcar…
Și totuși, câte ceva s-a făcut. Rețeaua de drumuri a Maramureșului este surprinzător de bună, față de deceniile anterioare, vorbind de la E 58 la DN 18 la Drumul Nordului sau la drumuri comunale și chiar agricole. Au apărut drumuri neașteptate, de la legătura dintre Maramureș și Țara Lăpușului între Botiza și Groșii Țibleșului, la cele 2-3 treceri între văile Izei și a Vișeului. Altfel spus, de putut se poate. Nu cincinal, mai degrabă multidecenal, dar se poate!! Dar le-am sugera politicienilor să le finalizeze pe cele de mai sus, să nu înceapă altele. Știm, dă bine ca Maramureșul să fie în continuu șantier, dar nu pentru locuitorii săi! Cu titlu comparativ, drumul lui Mackensen, încă existent, s-a făcut pe durata Primului Război Mondial. La fel cel de peste muntele Copilaș, în al Doilea Război Mondial. În vremea Austro-Ungariei, s-au finalizat calea ferată Satu Mare-Sighet, în 1872, calea ferată Sighet – Ivano Frankivsk – 1895 și Valea Vișeului – Borșa, în 1913. A fost începută în 1939 cea de la Salva-Telciu spre Maramureș, dar războiul a oprit lucrările, deși în 1940 s-a finalizat conexiunea pe cale ferată îngustă cu Vișeul. Apoi, șantierul patriotic Salva Vișeu a finalizat între 1948-1949 calea ferată celebră, cu cele cinci tuneluri dintre care iese în evidență cel de 2,3 kilometri din pasul Șetref.
