Când se vorbește, în termeni oficiali, despre turismul din Maramureș, se tot bat câmpii cu tradiții, țara lemnului, port popular. Nimic din acestea nu sunt vizibile la acest moment decât dacă le cauți, în anume sate mai izolate, în muzee ale satelor sau la evenimente specifice din calendarul sărbătorilor rurale.
În schimb, avem ofertă naturală impresionantă, la îndemână. Preferăm să batem câmpii la propriu, de exemplu făcând o discretă paralelă între rutele mai puțin cunoscute și umblate din două locuri emblematice ale Maramureșului: Câmpul Tătaru, considerat a fi una dintre cele mai întinse pășuni montane din România, și Culmea Prelucilor, ce desparte două zone folclorice și e mărginită de unul dintre cele mai lungi defilee din țară, cel al Lăpușului, de 36 kilometri cu sinuozitățile sale.
Ce face ca această paralelă să nu fie desuetă? Punctele comune: în primul rând, ambele sunt locuri înalte, cu belvederi, care sunt în general traversate de turiști în goana cailor putere, nu aprofundate. Apoi, ambele sunt atât de vaste încât aparțin mai multor localități, administrativ. Câmpul Tătaru e mărginit de Desești, Sat Șugatag al Ocnei Șugatag, Giulești, Vadu Izei, Sighetu Marmației, Sarasău, Câmpulung la Tisa și Săpânța! Culmea Prelucilor are sate ce aparțin de două orașe (Târgu Lăpuș și Șomcuta Mare) și de mai multe comune: Copalnic Mănăștur, Vima Mică, Boiu Mare, Cernești, Coaș. Altă asemănare dintre cele două zone vine de la faptul că sunt mărginite de abrupturi. Câmpul Tătaru de un fel de falie, spre nord, iar Culmea Prelucilor de Defileul Lăpușului. 
De asemenea, au unele dintre cele mai frumoase cascade din Maramureș. Apoi, ambele locuri sunt destul de puțin umblate. Sunt ambele locuri aparent uscate, deși sunt mărginite de râuri și de zone umede. În fine, au istorii și legende superbe. Prelucile au legenda înființării, cu cei doi frați ce au primit dealul ca răsplată pentru fapte de vitejie, au apoi trecerea frontului în al Doilea Război Mondial, au fugarii ruși rămași acolo, peste ani. Plus supraviețuirea peste secole, fără drumuri, cu animalele libere, cu cuptoare de cărămidă și nelipsitele cazane de horincă. Câmpul Tătaru are chiar numele de la o luptă cu tătarii, are o civilizație a păstoritului ce pare a fi în declin, are și el fugarii săi. Le leagă chiar și aspectele negative… ambele locuri au avut parte de drumuri rele, îngrozitoare, de abuzuri silvice și vânătorești, ambele au repetate încercări de dezvoltare turistică, deocamdată fără prea mult succes.
Partea ascunsă a Câmpului Tătaru
Dacă vrei să ajungi în pășunea Tătaru, urci prin satul Mara, pe lângă barajul Runcu, pe lângă Cheile Tătarului, traversezi câmpul, apoi poți coborî spre Izvoare-Valea Neagră și spre Firiza-Baia Mare. Sau mai poți urca pe drumuri forestiere spre Poiana lui Dumitru și spre Blidari-Baia Mare. Ceea ce te face să nu mai ai vreme și curaj de partea nordică, ce ascunde multe secrete și locuri superbe. „Zona de nord este mai puțin umblată, așa e. Urci din Sat Șugatag spre platoul Munților Igniș, iar sus lași în stânga turbăria Iezeru Mare. În dreapta, ai abruptul nordic al platoului. Avem o mulțime de atracții. Ca formațiuni stâncoase avem martori de eroziune ca Biserica Vulpii, Pietriceaua, sau desprinderi din abrupt, cum e Piatra Tisei. Și lista continuă cu Piatra Șarampului, Piatra Ciuroiului, Piatra Custurii, a Șoimului, a Borcutului, a Săpânței. Avem apoi zone umede, de la Iezerul Mare la Tăul Negru, o mlaștină antropizată, fără ochi de apă. Iar lista continuă cu cascade: Sărita Iezerului, cascada Strungi, cascada Ciuroi”, enumeră montaniardul Ionică Pop. Și încă nu e spus totul despre partea de nord a Câmpului Tătaru. Ca belvedere, vezi spre Gutâi și Creasta Cocoșului, apoi vârfurile Igniș, Pleșca Mare. Spre nord, din anume locuri, vezi Munții Maramureșului până în Ucraina, cu Sighetul și Culoarul Tisei la picioare. Plus alte vârfuri.
Mai sunt drumuri destul de dificile spre Poiana Brazilor, unde, spune montaniardul, e zonă umedă și o rezervație de jnepeniș aflată la cea mai joasă altitudine din țară, la 700 metri. Acolo au fost și prospecțiuni geologice, s-a căutat mercur și sulf, pe cel de-al doilea chiar l-au găsit. Tot de aici s-au extras, din abrupt, acele superbe andezite stratificate ce au ajuns pe fundațiile vilelor din toată țara. Aproape toate satele aveau la porți paleți cu piatră extrasă de acolo. Apoi, la baza abruptului spre nord, avem alte zone umede, alte locuri interesante. La Agriș e una din ultimele cabane de munte funcționale din județ. Iar în pădure, mai e în picioare o cabană finlandeză în formă de hexagon unică în zonă, ba poate în țară, ce a constituit punctul de comandă al corpului de vânători de munte al legendarului general Leonard Mociulski. De aici aveau vedere asupra întregului Culoar al Tisei. La final, ca o vedere generală, la timpul prezent, Câmpul Tătaru pare părăsit. Turiști deloc, marcajele slab sau deloc întreținute, stânele au coborât deja în sate, din cauza secetei și a ierbii arse de soare. Deși de obicei coborau de Ziua Crucii, în 15 septembrie.
Partea ascunsă a Culmii Prelucilor
Spre deosebire de Câmpul Tătaru, cel cu drum județean de pământ și altele de câmp sau forestiere, Culmea Prelucilor are aproape toate drumurile asfaltate deja. Mici porțiuni au rămas în urmă sau sunt destul de vechi încât să fie greu circulabile acum. Aici, traseul logic și clasic pentru a parcurge culmea ar fi să urci de la Răzoare pe la Groape, pe asfalt, cu o scurtă breșă spre Preluca Veche, unde iar ai asfalt, apoi iar o breșă de macadam rău spre Preluca Nouă, iar asfalt nou. Alegi dacă să cobori de pe culme pe la Codru Butesii spre Șomcuta, pe asfalt sau pe drum pietruit pe la Întrerâuri spre Coaș. Dar partea ascunsă? Evident, nu e la drumul de asfalt. Porțiunea cu satele de lângă abrupt, spre defileul Lăpușului, e cea mai interesantă. Sătucul Groape cu Dâmbul P…lii, Preluca Veche cu Cascada Pișetoarea, trecerea de la Sălnița spre Dealul Corbului, cu Custura Cetățuii, cătunul Sehelbe și sătucul Aspra, chiar cu coborârea spre puntea către Românești sau cu intrare pe defileu în cel mai sălbatic loc, Scărița Vimei, sunt cele care au stat bine ascunse de turiști. La fel, sătucul Întrerâuri, cu coborârea la defileul Cavnicului. Mai vezi case vechi, părăsite, acoperite cu paie. Mai vezi animale libere, de la porci la vaci. Mai adie aer cu iz de horincă sau de balegă.
Toate cele de mai sus, din păcate, nu fac obiectul turismului organizat, promovat. E în favoarea locurilor, încă neatinse de modernism și de abuzurile specifice. Nu că n-ar avea destule de pătimit și așa. Dar ele vin ca o recompensă pentru turistul gata să pună gamba la treabă, cel care stă cu harta în mână, cel care dă binețe pe cărare. Care strânge în pumn doza sau PET-ul și le bagă în rucsac pe când se golesc. Dacă ne întrebați, e mult mai elitist decât turismul făcut la terasă pe mal de lac, cu rezervare, decât cel de la păstrăvărie în separeu, decât cel la mănăstiri făcut cu ocazia marilor sărbători religioase. Implică efort, gândire, reacție rapidă, eleganță și da, aduce satisfacții. Cât despre cele două locuri puse în oglindă, Câmpul Tătaru și Culmea Prelucilor, le urăm viață lungă așa, nederanjate, ba atât de lungă încât să mai adune un șir de povești și de legende.
Cabana Agriș nu mai e funcțională.